Cum îți pot influența trăsăturile faciale deciziile în business, cuplu și recrutare
Ce spune chipul despre tine și cum folosești asta în viață și în afaceri.
Descoperă Montessori: o metodă utilă și blândă pentru creșterea copilului tău.
Poate ai auzit de metoda Montessori într-o conversație cu alți părinți.
Poate ai dat peste termenul acesta într-un articol sau pe o etichetă de jucărie.
Sau poate ai simțit, în relația cu propriul copil, că trebuie să fie un alt mod — mai blând, mai conștient — de a-l însoți în lumea asta.
Montessori nu e o modă.
Nu e nici despre rafturi perfecte și jucării din lemn.
Și nici nu vine cu garanții.
Este, mai degrabă, o invitație.
Să vezi copilul altfel.
Să-l lași să fie întreg.
Să te vezi și pe tine prin ochii lui.
În rândurile ce urmează, ai ocazia să descoperi Montessori dincolo de mituri, teorie sau trenduri.
Alături de Gabriela Hranovschi — educator, formator, specialist certificat și om care trăiește această filozofie — pătrunzi în esența unei metode care pune relația înaintea regulii și copilul înaintea oricărei performanțe.
Vei afla:
Dacă simți că ai făcut deja destule greșeli, dacă te întrebi uneori „oare îl cresc bine?”, s-ar putea ca acest articol să fie exact ce aveai nevoie în acest moment.
Nu ca să primești o rețetă.
Ci ca să-ți amintești ce știi deja: că iubirea, când e însoțită de atenție și prezență, devine educație.
Citește cu inima deschisă.
S-ar putea să nu mai privești copilul la fel după ce termini articolul.
Și poate... nici pe tine.
Mădălina: Gabriela, mă bucur tare mult că ești aici!
De mult timp așteptam această conversație și, cu acordul tău, aș vrea să dedic acest episod surorii mele, Laura – un fan înfocat de-al tău – și lui Matei Mic, care m-a trezit zile la rând cu „sus pe deal, jos pe deal”.
Începem cu o întrebare simplă, dar poate cea mai grea: cine ești tu, Gabriela?
Gabriela: Da, e o întrebare grea. Cine sunt eu?
În primul rând, sunt om.
Și sunt compusă din multe roluri – copilul Gabriela, femeia Gabriela, fiica, mama.
Dar dacă ar fi să aleg un cuvânt care mă definește, aș spune „căutător”.
Sunt un om curios, care a pornit pe acest drum al educației și înțelegerii umane chiar înainte să devin mamă.
Cred că este o misiune pe care o împărtășim toți – părinți sau nu.
E o responsabilitate pe care o avem ca oameni, iar pentru mine, această misiune s-a tradus prin alegerea de a deveni educator.
Deși acum nu mai sunt în clasă alături de copii, am rămas aproape de ei lucrând cu părinții.
Am descoperit că pot avea un impact chiar mai mare așa – pentru că părinții sunt cei de la care copiii își iau cea mai mare parte din energie, modele și siguranță.
Așadar, astăzi sunt educator pentru părinți și specialist Montessori, și mă bucur că pot contribui la construirea unei relații sănătoase și conștiente între părinți și copii.
Mădălina: Când ai știut tu că vrei să urmezi calea de educator?
Gabriela: Îți mulțumesc pentru întrebare, e una foarte frumoasă.
Totul a început acum aproape 10 ani. Intrasem la o altă facultate, pe care am și terminat-o – cum se întâmplă adesea, începi ceva, îl duci până la capăt.
În acea perioadă citeam o carte – Emoții distructive, o conversație între Daniel Goleman și Dalai Lama.
Nu era o carte despre parenting, dar anumite pasaje mi-au scos în evidență cât de profundă este influența copilăriei asupra unui om.
A fost ca un moment de revelație.
Mi-am dat seama că ceea ce simțeam în mod natural, faptul că îmi pasă de copii și de dezvoltarea lor, e validat de oameni care chiar înțeleg aceste lucruri.
De acolo a pornit tot. Am început să caut mai mult.
A existat și o influență subtilă din familie – mama și mătușa mea au lucrat într-un centru de plasament, iar mama a fost, o vreme, educator.
După școală mergeam des acolo, așa că am crescut în această energie a grijii față de copii, în diferite forme.
Și mai e un element: l-am cunoscut pe soțul meu tot în acea perioadă.
El, din afara acestui domeniu, mi-a spus ceva de genul: „Tu chiar ai ceva în tine pentru meseria asta.” Și asta a contat.
Toate aceste lucruri – cartea, experiențele din copilărie, sprijinul partenerului – s-au așezat frumos și m-au condus spre drumul educației.
Mădălina: Îți amintești cum ai filtrat toate informațiile despre Montessori, mai ales când nu erai încă părinte și erai abia la începutul căutărilor?
Gabriela: Da, pentru mine a fost diferit față de traseul obișnuit, pentru că am avut șansa să ajung direct la surse sigure.
Într-o perioadă în care încercasem deja să fiu educator într-o grădiniță tradițională – și nu mă regăseam – am aflat de un post liber la o grădiniță Montessori printr-o cunoștință.
Am mers la interviu, iar fondatorul grădiniței a avut încredere în mine.
Așa am ajuns să mă formez direct prin Institutul Montessori București.
Prima etapă a fost cursul pentru asistenți Montessori, care mi-a permis să înțeleg dacă metoda mi se potrivește.
Apoi am urmat cursul pentru educatori, certificat de Asociația Montessori Internațională – fondată chiar de Maria Montessori.
Aceste două organizații – Institutul Montessori București și Asociația Montessori Internațională – sunt surse sigure și utile inclusiv pentru părinți.
Oferă informații prin site-uri, podcasturi, newslettere și ocazional chiar și întâlniri cu părinții.
Dar, există și o capcană: pentru că Maria Montessori nu a înregistrat metoda ca marcă, oricine poate folosi numele „Montessori”.
Asta înseamnă că poți întâlni o varietate uriașă de surse online – unele incomplete sau interpretate eronat.
Spun adesea părinților, în glumă: „Poți deschide o fabrică de biscuiți și s-o numești Montessori.”
Tocmai de aceea, e important ca părinții să filtreze cu atenție ceea ce citesc și să se întoarcă la simplitate.
Montessori nu e o tehnică complicată.
E o abordare naturală, care pornește de la observarea copilului și de la încrederea în intuiția ta de părinte.
Mădălina: Cum ai defini metoda Montessori, în profunzimea ei, așa cum ai ajuns tu s-o înțelegi după ani de studiu și practică?
Gabriela: Montessori e, înainte de orice, un stil de viață – nu o metodă aplicată strict între anumite ore sau doar la măsuța copilului.
Este o abordare care începe cu adultul și modul în care acesta trăiește, se observă și se dezvoltă.
Pentru că, în esență, copilul învață din ceea ce trăiește alături de adulți, nu doar din ce i se spune.
Totul pornește de la observare – atentă, profundă, documentată.
Maria Montessori a observat copiii, a văzut ritmul lor natural, înclinațiile lor și a creat un sistem care pornește din interiorul copilului, nu din așteptările adultului.
În Montessori vorbim despre „profesorul interior” – acea voce instinctivă pe care fiecare copil o are și care îl ghidează în procesul de învățare.
Copiii știu ce au nevoie, doar că noi, adulții, trebuie să fim suficient de disponibili și prezenți pentru a-i asculta.
Apoi, Montessori înseamnă mediu pregătit, adaptat copilului.
Acasă, copilul ar trebui să se simtă „acasă”, nu musafir.
Să știe unde e paharul cu apă, să ajungă la el singur, să aibă acces la obiecte reale și utile.
Dacă nu poate face lucruri de unul singur, nu se mai simte în siguranță.
Montessori e despre activitate practică și senzorială.
Copiii învață punând mâna, mișcându-se, interacționând cu mediul lor.
Și nu, nu e joacă în sensul în care o definim noi, adulții.
Pentru copii, totul este viață.
Când trag de fața de masă sau se joacă în bucătărie cu capace, ei explorează lumea, învață cum funcționează realitatea.
Mădălina: Deci, de fapt, ei nu se joacă. Ei trăiesc.
Iar noi, ca adulți, le spunem că se joacă pentru că nu înțelegem ce se întâmplă cu adevărat acolo.
Gabriela: Exact.
Iar rolul nostru nu e să-i controlăm, ci să le oferim spațiu și să pregătim un mediu în care să exploreze liber.
Jucăriile sunt doar un instrument printre altele.
Învățarea se întâmplă din tot ce îi înconjoară.
Adevărata joacă e viața însăși.
Mădălina: Dacă un copil râde la o mitralieră-jucărie, la fel cum râde și la o jucărie de pluș, înseamnă că e ok?
Contează jucăriile pe care le oferim?
Gabriela: Da, contează. Unele lucruri aduc bucurie copilului, dar nu sunt neapărat benefice, exact cum și o gustare nesănătoasă poate fi plăcută, dar nu hrănitoare.
Jucăriile cu tentă agresivă nu ar trebui să devină o constantă, însă trebuie înțeles că un copil își va face oricum o „sabie” dintr-o creangă, dacă are nevoie să exprime o energie interioară.
Există o etapă în viața copilului în care simte nevoia să se joace „de-a luptele”, „de-a războiul”.
Asta nu înseamnă că vrea să fie agresiv, ci că încearcă să înțeleagă raporturile de forță, să exprime frustrări sau nevoi de control într-un spațiu sigur.
Gabriela: Ce e important e să nu-i oferim totul predefinit – să nu cumpărăm din start toate versiunile „oficiale” ale jocului imaginat de el.
Dacă are nevoie de o sabie, o va crea singur, iar acel proces îl ajută mai mult decât un obiect cumpărat.
Joaca de „inversare a rolurilor” (în care copilul câștigă, iar tu, adultul, „pierzi” cu haz) este benefică.
Îi oferă copilului o doză sănătoasă de control într-o lume în care, firesc, adulții decid.
Prin astfel de jocuri, copiii se descarcă emoțional și învață să-și regleze comportamentele.
Gabriela: A te juca cu copilul tău înseamnă să fii atent la nevoile lui, nu să te temi că „o să-l strici” dacă îi dai voie să tragă o dată de pernă sau să joace rolul „lui Batman”.
Nu jocul produce comportamente agresive mai târziu, ci lipsa înțelegerii acestor nevoi timpurii.
Dacă le răspundem cu empatie, construim adulți echilibrați, nu contrariul.
Mădălina: Există o colecție clară de principii Montessori, transmise mai departe de oameni ca tine?
Principii pe care Maria Montessori le-a formulat și care definesc, într-un fel, această filozofie?
Gabriela: Aș răspunde cu un filtru personal. Aveam un instructor de dans care ne spunea: în dans, știi că ai integrat cu adevărat ceva atunci când, trezită la 3 dimineața, îl poți face fără să te mai gândești.
Așa simt eu despre principiile Montessori.
Cel mai important principiu, care cumva le cuprinde pe toate celelalte, este respectul profund față de copil.
Dar nu un respect intelectual sau impus din afară — ci unul trăit, care vine dintr-o convingere interioară.
Respectul real se construiește printr-un proces personal, de lucru cu sinele.
Mădălina: Dar cum știe un părinte că își respectă cu adevărat copilul?
Ce înseamnă, practic, acest respect?
Gabriela: Înseamnă să nu-i faci copilului lucruri pe care nu le-ai face unui adult.
De exemplu, nu vorbesc despre copilul meu cu persoane care nu-i sunt apropiate sau într-un context în care el nu este în siguranță emoțională.
Respectul înseamnă și să nu împărtășesc imagini vulnerabile — poze cu el plângând, sau filmări în ipostaze intime, precum atunci când mănâncă într-un mod stângaci.
Am avut, de exemplu, o situație recentă: fetița mea de 9 luni învăța să mănânce și un prieten a vrut să-i facă o poză.
Am spus „nu”, pentru că, deși pare amuzant, pentru mine e ceva intim, nu un moment de pus pe internet.
Copiii simt aceste gesturi și, mai târziu, se pot transforma în rușine sau în lipsă de încredere.
Îți imaginezi cum ar fi să plângi după o zi grea, iar partenerul să te filmeze și să trimită filmarea altcuiva?
Ar fi ciudat. De ce ar fi altfel pentru un copil?
Mădălina: Deci, de fapt, principiile nu țin de jucării, ci de relație?
Gabriela: Exact.
Montessori nu e despre cutii speciale sau obiecte etichetate „educative”.
Poți avea o jucărie „Montessori”, dar dacă întrerupi copilul non-stop, dacă îl corectezi compulsiv, dacă nu-l lași să exploreze singur, nu mai faci Montessori.
E despre cum ești tu cu copilul, nu despre ce pui în mâinile lui.
Mădălina: Din experiența ta, care e cel mai greșit înțeles lucru legat de Montessori?
Știu că și eu, la început, căutam jucării sau obiecte care să fie „Montessori”, fără să-mi dau seama că nu asta contează cu adevărat.
Gabriela: Cel mai frecvent mit este că în Montessori nu există reguli și că e un sistem în care copiii fac ce vor.
Mulți cred că, din această libertate, copiii ies complet neadaptați la viața reală — o viață care, evident, are reguli, norme sociale, limite. E o idee complet greșită.
În realitate, metoda Montessori are reguli clare, poate chiar mai clare decât în sistemul tradițional.
Diferența este că sunt constante, previzibile și adaptate copilului.
Regula nu e impusă doar ca autoritate, ci este acolo pentru a-l ghida, pentru a-l sprijini în momentele în care nu are maturitatea să decidă singur.
Mădălina: Deci e despre reguli, dar nu despre reguli rigide?
Gabriela: Exact. Regulile sunt cadrul, nu protocolul.
Nu e „faci asta pentru că așa zic eu”, ci „facem asta pentru că te ajută”.
Uite, un exemplu simplu: scaunul de mașină.
Un copil mic nu înțelege riscurile și nu-l va cere, dar e nevoie de acea regulă pentru siguranța lui. Îl ajutăm să o respecte cu blândețe.
Un alt mit e că un copil crescut în Montessori nu se va adapta în alte sisteme.
Dar dacă un copil crește într-un mediu bazat pe respect, el învață respectul.
Și respectul e universal.
Societatea funcționează pe respect: înțelegem limitele celuilalt, nu le încălcăm.
Dacă un copil a fost respectat și a învățat să respecte, se va adapta oriunde.
Mădălina: Montessori nu înseamnă să „educi” copilul în sensul de a-l modela, ci de a-l însoți în devenirea lui, nu?
Gabriela: Da. Nu transformăm copilul într-un „produs finit”.
Îi oferim cadrul în care să fie el, susținut, înțeles, văzut.
Montessori nu e despre lipsă de reguli, ci despre reguli care au sens și susțin dezvoltarea autentică.
Mădălina: Dacă până acum nu am aplicat Montessori în viața de familie — ca părinte, ca mătușă — e prea târziu să încep acum?
Mai are sens?
Gabriela: Cu siguranță da, mai are sens.
Eu cred că nu există un „timp corect” impus din exterior.
Fiecare dintre noi are momentul lui de deschidere, când informația face click.
Poate ai mai auzit despre metoda Montessori înainte, dar nu ai fost pregătit să o vezi. E ca atunci când citești o carte: azi înțelegi ceva, peste cinci ani acea carte îți spune altceva.
Dacă îți pui întrebarea „oare nu e prea târziu?”, înseamnă că, de fapt, este exact momentul tău.
Nu este niciodată prea târziu. Ba chiar, pentru copil, este un dar imens să-și vadă părintele că evoluează, că învață, că repară greșeli.
E o lecție de viață să vezi adultul din fața ta că nu e perfect, dar e dispus să se transforme.
Mădălina: Și dacă eu, ca părinte, îmi doresc să integrez Montessori acasă, dar copilul meu merge la o grădiniță, sau o școală care nu are legătură cu această metodă?
Mai are sens să încep?
Gabriela: Da, are foarte mult sens. Mediul de acasă e primul spațiu de dezvoltare pentru copil, după cel intrauterin. Este rădăcina.
Și chiar dacă mediul educațional formal nu este Montessori, poți crea acasă o atmosferă bazată pe respect, autonomie și blândețe.
Nu e obligatoriu să ai materiale costisitoare — Montessori nu înseamnă obiecte, ci o atitudine față de copil.
Chiar și dacă familia extinsă sau prietenii nu înțeleg sau nu susțin metoda, nu e un motiv să renunți.
Este o misiune importantă: să creștem copii care vor duce mai departe generații mai echilibrate.
Sigur, și ei vor avea de vindecat lucruri, dar ceea ce construim noi acum devine fundația lor.
Și da, e paradoxal că exact părinții care se documentează, care studiază, sunt cei care uneori se simt prost sau ciudat în fața altora.
Dar e important să continui.
Copiii vor învăța nu doar din ce spui, ci din cum te văd pe tine urmând un drum cu sens.
Mădălina: Aș vrea să încheiem conversația noastră, dar de fapt să deschidem o ușă pentru cei care ne ascultă.
Pentru părinții care te-au descoperit acum și simt că le vorbește felul tău de a vedea educația, cum pot învăța mai multe despre Montessori?
Fără să facă neapărat cursuri de educator, ci pur și simplu pentru a fi părinți mai buni.
Gabriela: În primul rând, cred că e important ca fiecare adult — fie părinte, mătușă, bunic, sau orice alt rol — să se asculte pe sine.
Să observe unde simte un gol, o întrebare, o emoție în relație cu copilul.
Poate e un moment în care copilul ridică o sprânceană sau se poartă într-un fel care ne intrigă.
Ei bine, acolo e ceva de explorat, acolo e o invitație la învățare.
Când vine vorba despre Montessori, punctul de pornire cel mai sigur este Asociația Montessori Internațională (AMI).
Este sursa certificată care a păstrat integritatea metodei.
Mai sunt și alte asociații valoroase, dar AMI este locul de unde poți să pornești clar și în siguranță.
Mădălina: Ce poate face concret un părinte care vrea să înceapă?
Gabriela: Să caute informații de la specialiști reali. Avem și în România oameni foarte bine pregătiți, nu doar internaționali.
E important să te uiți la omul din spatele informației.
Cine e?
Care e formarea lui?
Ce experiență are?
Într-o lume în care oricine poate posta orice, e datoria noastră, ca părinți, să ne punem întrebări despre sursă.
Nu trebuie să-ți transformi casa într-o gradinita Montessori.
Eu, de exemplu, nu am toate materialele Montessori acasă.
Casa e un loc de viață, nu un laborator. Și oricum, un papuc sau o lingură pot deveni „jucării Montessori” dacă sunt folosite cu sens, într-un context care respectă ritmul și interesul copilului.
Montessori înseamnă și a sta pe covor și a nu face nimic, doar să privești cu curiozitate ce face copilul tău.
Să-l vezi, să-l observi.
Uneori părinții vizitează grădinițele Montessori și pleacă dezamăgiți că educatoarele „nu fac nimic” — dar tocmai în acel „nimic” stă magia: adulții nu intervin inutil, nu distrează, ci oferă spațiu.
În plus, există cărțile Mariei Montessori, traduse și în română.
Sunt un punct excelent de plecare. Și dacă începi să urmărești conținut bun, rețelele sociale te vor ghida mai departe.
Curiozitatea te va duce exact unde ai nevoie — e suficient să deschizi prima ușă. Restul vine.
Mădălina: Poate că ai citit acest articol cu mintea deschisă.
Sau poate cu inima plină de întrebări.
Poate ai dat din cap a confirmare, recunoscând gânduri pe care le-ai avut și tu.
Sau poate ai simțit, pentru prima oară, că există un alt mod de a fi cu copilul tău — unul care nu pornește din control, ci din respect.
Montessori nu este despre a face totul perfect.
Este despre a-ți da voie să fii prezent.
Să fii un adult care nu știe mereu ce e de făcut, dar care e dispus să observe, să învețe, să se adapteze.
Și da, uneori, să greșească și să repare.
Gabriela a spus-o frumos: copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care îi văd.
Iar dacă acest articol a fost o primă ușă spre a vedea mai clar, atunci e deja un început bun.
Dacă vrei să aprofundezi, să înveți concret sau doar să mai asculți o voce blândă care să-ți confirme că nu ești singur(ă) pe drumul ăsta, o poți găsi pe Gabriela în online.
Am lăsat în josul paginii toate detaliile de care ai nevoie.
Îți doresc curajul să-ți urmezi intuiția, răbdarea să te asculți mai mult și, mai ales, bucuria de a-ți (re)descoperi copilul — cu ochi noi, cu un altfel de prezență.
Iar dacă articolul ți-a fost de folos, dă-l mai departe.
Pentru că uneori, o schimbare începe cu o simplă întrebare:
Cum ar fi să-l privesc altfel pe copilul meu?
Te încurajez să rămâi aproape de tot ce înseamnă Thinking Made Visible.
Pentru că unele răspunsuri nu vin din teorii, ci din conversații ca aceasta.
Iar dacă simți că felul în care vede Gabriela copilăria, relația părinte–copil și educația ți-a atins o coardă sensibilă, vestea bună e că o poți urmări și mai departe.
Ea continuă să împărtășească idei, resurse și perspective care pot aduce lumină în parcursul tău ca părinte, educator sau adult preocupat de bunăstarea copiilor.
Poți începe de oriunde simți. Curiozitatea te va ghida mai departe
Acest articol este inspirat din episodul 99 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcast.
Mai citește și despre:
Sursa foto: Imagini generate cu AI