Soluția la ce te doare nu e să fugi de durere, ci să vezi cui ești fidel fără să știi

Nu e prima dată când stau de vorbă cu Dacian Pășcuță, dar de fiecare dată ajungem într-un loc nou.

Nu pentru că alegem subiecte „mai profunde”, ci pentru că felul lui de a gândi scoate la suprafață lucruri pe care nu le vezi singur, deși trăiești cu ele în fiecare zi.

De data asta, am vorbit despre fidelități.‍

Nu cele din cuplu, ci cele invizibile, care ne leagă de oameni din trecut sau din prezent fără să știm.

Cele care ne fac să repetăm aceleași tipare în relații, în familie, în business, chiar și atunci când ne dorim alt rezultat.

Dacian explică limpede cum ajungem să fim loiali unor standarde, voci sau așteptări care nici măcar nu ne aparțin, și de ce nu durerea e problema, ci faptul că nu știm cui suntem încă fideli.

Dacă rămâi cu mine în continuare, vei descoperi:

• cum arată, de fapt, „durerea” atunci când nu vine din prezent, ci din loialitate veche;
• de ce nu toate obiectivele sunt ale tale, chiar dacă par corecte;
• și cum recunoașterea fidelităților poate deveni primul pas spre libertate, nu spre confruntare.
  

Hai să intrăm în subiect.

De unde isi ia Dacian motivatia si valorile pe care le are astazi

‍Mădălina: Te văd crescând constant, profesional, financiar și ca echipă, păstrând, în același timp, echilibrul în familie.

Ce te motivează să studiezi, să creezi programe și să ghidezi oameni?

‍Dacian: Motivația mea e una egoistă: vreau să înțeleg cum funcționează lumea. 

Asta e setea principală și nu mă pot opri din research.

Dar când descopăr ceva valoros pentru mine, mă roade să împărtășesc și cu alții. 

Când se adună suficient material în cele peste 1400 de notițe și echipa mă împinge, îmi spun: „e timpul pentru un nou program” sau pentru o formă prin care să ajungă la oameni, fie gratuit, fie structurat.

De aici vin și întâlnirile lunare cu comunitatea. Ofer ceva „nou și totuși vechi” și primesc des întrebarea: „de unde atâta nou?”

Din research și din nevoia de a da mai departe.

La bază sunt și lucruri din copilărie, chiar din momentul nașterii. Pe scurt, nu trebuia să mă nasc viu. Mama era și ea aproape pe moarte, așa că am fost cumva singur între viață și moarte. 

Cred că acel spațiu mă ajută azi să stau între abstract și concret.

‍Mădălina: Și cum se leagă asta de valorile tale?

‍Dacian: Valorile vin din locurile în care am simțit că lipsește ceva. Cele mai puternice momente de „nu este” creează un gol, iar golul caută să fie umplut. 

Suntem valorile noastre, dar și neîmplinirile din spatele lor.

Ce înseamnă durere emotionala 

Mădălina: Înainte să vorbim despre soluția care „ne scapă de tot ce ne doare”, vreau să clarificăm un lucru simplu, dar esențial: ce înseamnă, de fapt, să te doară ceva? 

‍Dacian: Pentru mine, orice durere emotionala, în orice arie a vieții, este un semn că lucrurile nu sunt într-un anumit echilibru sau într-o aliniere cu cine suntem.

Un indicator important este împlinirea, starea de plin.

Nu înseamnă că în fiecare zi o să fiu fericit sau că o să-mi placă tot ce fac. Nici că relațiile vor fi perfecte. Dar când trag linie, simt plinul. 

Dacă nu e acolo, aceea e durerea.

Durerea poate apărea în sute de nuanțe:

• sunt nemulțumit de cât câștig
• atrag constant același tip de oameni
• schimb joburi, contexte, dar rezultatul e același
• repet tipare deși mi-am promis să nu o mai fac
• simt trădare de sine, vină, rușine
• mă disociez de ce trăiesc
• încerc mereu să demonstrez ceva
• mă simt insuficient
  

Toate acestea sunt semne că nu pornesc dintr-un plin, ci dintr-un gol, un vid care nu se poate umple prin ceea ce fac.

Și vreau să fac o distincție: pare o contradicție față de ce spuneam mai devreme despre golurile din interiorul meu și motivație. 

E adevărat, orice mișcare umană pornește dintr-o percepție de lipsă. Altfel, am fi o minge de lumină, fără motivație.

Diferența este aceasta: dacă merg spre ceva și percep mai multe plusuri decât minusuri, iar acțiunea mă împlinește, atunci scopul meu mă ghidează sănătos.

Dar dacă la finalul zilei:

• nu simt împlinire,
• nu m-a hrănit nici drumul, nici rezultatul, atunci nu era autentic. 

Era o încercare de:

• a demonstra cuiva,
• a nu dezamăgi,
• a evita critica sau excluderea.
  

Fiecare acțiune conține polarizare.

Dar indicatorul final este unul singur:

Mă simt împlinit cu ce am făcut… sau nu?

Cum prioritizezi durereile: ale tale vs. comparatii sociale

Mădălina: Ai explicat ce înseamnă să te doară și ai dat exemple precum: nu găsesc jobul potrivit, angajez oameni care pleacă, nu câștig cât mi-aș dori. 

Dar cineva care nu vede partea emoțională ar putea spune: Toată lumea trece prin asta. 

Chiar trebuie să căutăm fiecare chichiță? 

Există cineva fără astfel de probleme?

Ce îi răspunzi?

‍Dacian: În primul rând, avem nevoie să ne prioritizăm durerile.

Nu toate sunt ale noastre, unele vin din comparație.

De exemplu, dacă vreau neapărat să cresc financiar, întrebarea este:

• nu-mi convine pentru valorile mele?
  sau
• nu-mi convine pentru că vreau statutul, călătoriile, succesul altcuiva?
  

Dacă e varianta a doua, atunci nici măcar nu e durerea mea — ci o parte din mine încearcă să obțină ceva importat.

Nu spun că trebuie să rezolvăm toate durerile.
 Dar măcar să știm de unde vin.

Pentru asta avem nevoie de un instrument care să ne ajute să diferențiem:

• ce e eu
• și ce e non-eu
  

La nivel de societate pare că toată lumea are aceleași provocări.
Asta pentru că majoritatea oamenilor trăiesc în încercarea de a fi altcineva decât sunt.

Și fenomenul e amplificat de faptul că:

• luăm telefonul în mână de 20 de ori pe zi
• vedem doar o felie din viața altora
• și credem că aceea e realitatea lor

Gura lumii, societatea, nu au putere decât dacă le-o dăm.

Și pentru că aproape toți le dăm putere, trăim consecința: o formă de suferință preluată, nu autentică.

‍Asta e durerea pe care merită să lucrăm.

Ce este fidelitatea inconstienta și de ce te face să repeți tipare?

Mădălina: Ca să vorbim despre soluție, trebuie să înțelegem întâi cauza. 

Ce ne face să purtăm cu noi blocaje, comparații, neajunsuri sau chiar boli? 

De unde vin aspirațiile pe care nici măcar nu verificăm dacă sunt ale noastre?

‍Dacian: Eu cred că vorbim despre ceea ce numesc fidelitate inconstienta.

Ce înseamnă asta?

Mintea noastră își ia repere pe un principiu foarte simplu:

• ceea ce percep ca plus, vreau să aduc în viața mea, vreau să mă apropii de acel lucru
• ceea ce percep ca minus, vreau să evit, să mă disociez, să omor în mine
  

Din această căutare de „plus fără minus” ne formăm hărți sau tipare.

Nu există om fără tipare, chiar cine spune „eu n-am tipare”, le are deja „întipărite în minte”.

Cum devine asta fidelitate?

Dacă am perceput un micro comportament pozitiv la cineva, părinte, frate, mentor, prieten, încep să-mi raportez viața la acel standard.

Poate omul respectiv nici nu a avut așteptarea aceea de la mine, dar eu mi-o pun singur.

Când mă ridic la acel standard, simt mândrie, pe care societatea o confundă cu încredere, iubire de sine sau identitate. Dar e doar o mască, un strat. Nu sunt eu.

Când nu mă ridic la standard:

• simt vină, rușine, autocritică
• spun „nu-mi place de mine”, „nu merit”

Dar nu sunt eu cel care mă lovește, ci partea fidelă acelei figuri de autoritate

Și apare al treilea efect: tot ce nu iubesc în mine va fi manifestat de cei din jur, cel mai des:

• partenerul
• copilul
• sau alte persoane apropiate
  

Pentru că partea rănită se cere iubită.

‍Mădălina: Și atunci, cum rămâne cu situațiile în care părintele a fost agresiv? 

Cum să fiu fidel cuiva pe care îl consider anti-erou?

‍Dacian: Plus nu înseamnă plăcere.

Plus înseamnă că acolo am perceput puterea, forța, influența, aprobarea. Poate nu vreau să fiu violent ca tata, dar vreau să fiu puternic ca el.

Și chiar când trec din supunere în rebeliune, dacă rămân în raportare, tot sunt captiv.

Atâta timp cât trăiesc în opoziție, eroul meu rămâne plafonul meu.

Când și de ce se formează fidelitatile inconstiente?

Mădălina: Când și cum se formează fidelitățile? 

Pentru că, dacă te uiți logic, pare absurd să fii fidel cuiva care te rănește sau te minimizează. 

Cum ai explica asta cuiva care se revoltă când îi spui că încă trăiește supus acestor fidelități?

‍Dacian: Sunt două răspunsuri. Când se formează? Încep din primii ani de viață. 

Și de ce? Ca să supraviețuim. Indiferent cum au fost îngrijitorii noștri, buni, absenți, critici sau violenți, ei au fost „cei mari”, iar noi eram „cei mici”. 

Ne-au dat acoperiș, mâncare, protecție într-o formă sau alta. 

Așa că mintea s-a raportat la ei inevitabil.

Problema apare când, la 30 de ani mai târziu, încă funcționăm din aceeași poziționare.

 Și fidelitățile nu se opresc în copilărie. Ne facem unele noi și azi:

• văd pe cineva în social media
• percep ceva ca fiind pozitiv
• încep să gravitez în jurul acelui standard
  

Eu nu spun că fidelitățile sunt negative, ele ne servesc.

Provocarea apare când nu le analizăm și rămânem blocați în „eroul meu, plafonul meu”.

Dacă viața mea are sens să treacă la următorul nivel, dar fidelitatea nu are sens pentru acel „erou”, voi rămâne acolo.

Există două semne clare ale fidelității:

1. Aștept aprobarea, sprijin, laudă, includere
2. Mă doare critica, chiar dacă rațional „nu are dreptate”
   

Dacă nu m-ar durea, nu m-ar atinge. Un copil de pe stradă poate să mă critice și nu simt nimic.

Dar dacă mă afectează ce spune mama, partenerul sau șeful, înseamnă că eu l-am pus pe piedestal.

Cât despre revoltă: de multe ori, persoana față de care suntem rebeli nici măcar nu mai e prezentă în viața noastră.
 Și totuși:

• adormim cu mintea la ea
• ne trezim cu mintea la ea
• încercăm să demonstrăm ceva prin succes, validare sau aplauze
  

Asta înseamnă că încă trăim sub acea fidelitate, chiar dacă declarăm contrariul.

De ce nu vedem fidelitatile: iluzii, resentimente si orbire selectiva

Mădălina: De ce ne este atât de greu să vedem fidelitățile?

‍Dacian: Din două motive principale.

Primul ține de iluzia că ceilalți pot fi fideli valorilor noastre. Ne obișnuim cu ideea că cineva „e alături de noi” doar pentru că momentan se aliniază cu ceea ce credem.

De exemplu, tu spui: „Mădă îmi pune întrebări bune, deci mă pot baza pe ea”.

Dar Mădă nu e fidelă valorilor mele, e fidelă podcastului ei și valorilor ei.

Cât timp această iluzie e plăcută, nici nu ne trece prin minte că există un risc.

Abia când apare dezamăgirea, vedem realitatea.

Al doilea motiv este orbirea dată de resentimente.

Exact cum ai zis și tu mai devreme: cineva spune „tata n-a fost un erou, a fost anti-erou”.

Și totuși, doar gândul la el produce o reacție uriașă, chiar și după ani.

Dacă nu ar exista fidelitate, nu ar exista nici vehemență.

Când suntem prinși în resentiment:

• nu putem recunoaște legătura
• nu ne gândim că de fapt suntem ancorați acolo
• rămânem în rebel sau revoltă și credem că asta e libertatea
  

Asta nu se aplică doar fidelităților, ci face parte din ceea ce numesc minte joasă, partea din noi care caută plus fără minus.

De aceea:

• anxietatea e văzută ca „problema”, luăm medicamente, fără să ne uităm la atașamentul care o generează;
• depresia e tratată fără să observăm presiunea din mintea noastră (Cum să fiu eu, cum să fie alții, cum să fie realitatea);
• adicțiile sunt condamnate, fără să explorăm ce stă sub ele.
  

Ne uităm doar la polul negativ:  „cine mi-a făcut rău, ce nu a mers, cine a greșit față de mine”.

Dar până nu îi scoatem pe ceilalți din obligațiile proiectate în mintea noastră, cum „ar fi trebuit” să fie sau să se comporte, nu putem să fim cu adevărat liberi.

Asta face fidelitățile greu de văzut: suntem fie seduși de iluzie, fie orbiți de resentimente.

Este suficientă conștientizarea fidelitatilor, sau e nevoie de acțiune?

Mădălina: Ajunge conștientizarea când vine vorba despre fidelități?

Adică dacă descopăr fidelitatea, o văd, o înțeleg, e suficient? 

Sau trebuie să merg acasă, să confrunt pe cineva, să spun „mi-ai făcut asta”?

Mulți oameni evită terapia tocmai din frica asta, că ar trebui să rănească pe cineva ca să se vindece.

‍Dacian: Nu, conștientizarea nu este suficientă.

Dar ea schimbă ceva esențial: îți mută focusul.

Dacă dădeai în tine, sau în ce ți-a făcut mama, tata, cineva din trecut, când realizezi fidelitatea, înțelegi altceva:

• tu ești cel atașat de sprijin
• tu ești cel agățat de validare
• tu ești cel blocat în încercarea de a fi ca altcineva
  

Și atunci TU ești cel care are de lucru, nu celălalt.

Nu e nevoie să confrunți pe nimeni. Nu e nevoie să „spui adevărul” cuiva.

 E nevoie să te rupi de miza pe care ai pus-o pe acel om.

‍Ce se schimbă când faci asta?

1. Nu mai vânezi obiective pentru rezultat, ci pentru că au sens pentru tine.
2. Motivația trece de la extrinsecă (laudă, validare, evitare de critică)
   la intrinsecă (inspirație, asumare).
3. Nu mai cauți autorități externe care să te aprobe.
4. Te apropii de propriile valori.
   

Dacian: E o diferență uriașă între:

• „vreau pătrățele că arată bine”
  și
• „fac asta pentru că simt că e parte din cine sunt”
  

Majoritatea obiectivelor noastre sunt despre rezultat, nu despre sens.

Îți mai dau exemplu cuiva care a avut trei eșecuri antreprenoriale.

De fiecare dată a început doar când apărea un colaborator, pentru că, inconștient, căuta siguranța tatălui.

Până nu s-a desprins de nevoia asta, nu avea cum să obțină un alt rezultat.

Așadar:

• conștientizarea nu e finalul
• dar este începutul schimbării reale
  

Nu eliberezi fidelitatea prin confruntare, ci prin schimbarea motivației și a mizei.

Fidelitati in cuplu: cum identifici proiecțiile și rupi ciclul repetitiv

Mădălina: Hai să luăm un exemplu concret, ești într-o relație, totul pare bine 8–12 luni, apoi se rupe. 

Fără dramă, fără scandal, doar concluzia: „nu e persoana potrivită”. 

Și o iei de la capăt. Ani la rând.

Și acum, auzindu-te vorbind despre fidelități, omul zice: „Ce treabă are mama sau tata cu relația mea de cuplu? Sună ciudat.”

Cum ne uităm la asta?

‍Dacian: Simplu, te uiți la ce cauți în partener.

Dar nu în etichete de genul „un om bun”, ci în acțiuni clare, recognoscibile.

De exemplu, întreabă-te:

• cauți pe cineva care îți ascultă ideile?
• cauți pe cineva care oferă afecțiune fizică?
• cauți protecție?
• cauți pe cineva calm? hotărât? mereu prezent?
  

Fă o listă concretă, nu idealizată.

Apoi pune-ți întrebarea și observă: ai găsit aceste lucruri la începutul relațiilor trecute?

Dacă da, e important de știut că începutul este perioada de amăgire, momentul în care creierul crede că a găsit tot ce a bifat.

‍Dacian: Gândește-te la creier ca la un personaj separat care vine și zice:„Asta e persoana! Bifează ce ai mai văzut și ai asociat cu bine.”

De exemplu:

• îți ascultă ideile, ca bunicul
• oferă îmbrățișări, ca mama
• pare protector, ca fratele mai mare
  

Nu e vorba doar de o fidelitate, pot fi cinci, zece, douăzeci.

Problema apare când aștepți de la un singur om să fie ca toți eroii tăi la un loc.

Și inevitabil, după ce dispare amăgirea, după ce omul real apare, începi să te simți dezamăgit

Și spui: „nu e potrivit”, pleci și repeți ciclul.

Nu pentru că alegi greșit, ci pentru că folosești aceleași hărți.

Dacă nu le actualizezi, vei ajunge în același loc, chiar dacă schimbi persoana.

Așa începi să vezi fidelitatile in cuplu: nu în ce trăiești cu omul de azi, ci în ce tot repeți din oamenii de ieri.

Cum ne uităm la fidelități în business?

‍Mădălina: Mutăm exemplul în business.

 M-am făcut antreprenor, că așa am vrut eu. Și tu spui: în funcție de fidelitate, așa ai vrut tu.

Am o afacere, oamenii din jur îmi spun că „se vedea că asta e chemarea mea”, dar eu nu reușesc să trec de un anumit plafon financiar. 

Citesc peste tot că trebuie să îmi fac o echipă, să funcționeze businessul fără mine… doar că eu nu-mi pot imagina asta. Am crescut cu ideea că antreprenorul muncește mult.

Și când îmi spui de fidelități, vin și întreb: 

Cum să am eu fidelități în antreprenoriat dacă în familia mea toți au fost angajați?

‍Dacian: Harta nu se formează după rol, ci după acțiune.

Când spui „trebuie să muncesc mult ca antreprenor”, acolo e deja o fidelitate.

Pentru că trebuie este opusul lui simt.

Dacă ar fi al tău, ar suna așa: asta sunt, mă inspiră, așa funcționează bine pentru mine.

Dar când e trebuie, întrebarea devine: al cui e acest crez?

Poate ai avut un tată care muncea mult, ai detestat că nu era prezent, dar în același timp l-ai văzut respectat, ascultat, ai văzut că este admirat de alții.

Și fără să-ți dai seama, mintea a înregistrat: asta înseamnă hărnicie, valoare, seriozitate.

Așa ajungi azi să vrei succes, dar să nu te poți despărți de munca din greu.

‍Dacian: Până nu actualizezi harta, o vei repeta în business:

• dacă ceva devine ușor, îl complici
• dacă banii vin simplu, îi pierzi sau îi cheltui rapid
• amâni angajarea oamenilor
• sabotezi delegarea
• respingi rolul de management pentru că „nu e muncă adevărată”
  

Nu pentru că nu știi să conduci o firmă, ci pentru că în interior încă demonstrezi ceva cuiva.

Și cât timp fidelitatea rămâne acolo, plafonul rămâne și el,  indiferent de strategii, cursuri sau efort.

Parenting constient: cum să nu-ți transferi fidelitatile către copii

‍

Mădălina: Vreau să ducem discuția despre fidelități în unul dintre cele mai sensibile contexte, momentul în care devenim părinți. 

Pentru că mulți dintre noi ajung să se întrebe: cum fac să nu stric copilul? 

Cum fac să nu aibă copilul meu fidelități pe mine?

‍Dacian: Va avea. Dar poți face ceva important.

Primul pas este să lucrezi tu fidelitățile tale, cele care nu îți mai servesc.

Un exemplu simplu: poate o suni pe mama să te învețe o rețetă, și e perfect, nu are efect negativ în viața ta.

Dar dacă o suni pentru sfaturi de business, deși ea nu a avut business, și asta ajunge să îți saboteze rezultatele… e altceva.

‍Dacian: Fidelitățile pe care le dizolvi nu se mai duc mai departe.

Cele pe care încerci să le ascunzi sau să le oprești cu forța, se vor reflecta în copil. Pentru că orice parte neiubită rămâne în sistem până când cineva poate să o iubească.

Dar mai poți face ceva: pe măsură ce copilul crește, îl ajuți să vadă ambele părți.

Două erori dintr-o fidelitate:

1. vezi o persoană într-un singur fel
2. vezi doar beneficii
   

Așa că, în timp, îi arăți copilului realitatea completă:

• Nu toate ideile tale vor fi ascultate.
• Ți-ai amintit când nu ți-am susținut ideea și ai renunțat? Poate nu era a ta.
• Ți-ai amintit când ți-am validat alta și ai devenit dependent de confirmarea mea?
  

Când copilul vede și plus, și minus:

• nu te mai pune pe piedestal
• nu te mai transformă în unic reper
• nu are nevoie de măști sau strategii
  

Și rămâne autenticitate, nu evitare, nu frică, nu loialitate oarbă.

H2Beneficiile lucrului cu fidelitățile: claritate, relații autentice, libertate

Mădălina: Indiferent că vorbim despre cuplu, business sau parenting, esența pare să fie aceeași: să te cunoști pe tine și fidelitățile tale. 

Doar că procesul ăsta nu e ușor. Costă timp, bani, durere. Cum explici care sunt beneficiile pentru cineva care se întreabă dacă merită?

Dacian: De obicei evit să conving pe cineva pentru că s-ar lega de o fidelitate.

Lucrul real începe când omul ajunge la suprasaturație: gata, am încercat să ignor, să bag sub preș, nu funcționează. Acolo apare adultul.

Ce câștigi, ca un om pregătit de asta, când lucrezi fidelitățile:

• o stare de plin, nu doar absența durerii
• acces la părți din tine pe care nu le-ai putut folosi până acum
• mai multă claritate în alegeri
• motivație care vine din interior, nu din validare
• relații mai autentice
• libertatea de a nu repeta aceleași scenarii
  

Dacian: Găsirea unei fidelități nu e o povară, e o comoară. Îți arată potențialul ascuns, nu defectele.

Și nu se întâmplă într-o lună, e un stil de viață, nu o reparație rapidă.

Mădălina: Ești convins că ăsta e drumul?

Dacian: Sunt convins că este primul pas. Pentru că ne-am tot uitat în locuri incomplete, la depresie fără să vedem presiunea, la anxietate fără atașamente, la resentimente fără fidelitățile din spate. 

Nu negăm nimic, nu renunțăm la alte instrumente. Doar completăm imaginea.

E despre a-ți recunoaște fidelitățile, ca să nu te mai conducă din umbră.

Mădălina: Mi-ar plăcea ca, după ce ai citit până aici, să rămâi măcar cu o întrebare care să te însoțească puțin: cui îi ești fidel astăzi, fără să-ți dai seama, și ce s-ar schimba dacă ai alege diferit?

Dacă vrei să continui să descoperi lucruri despre tine dincolo de acest articol, îl poți găsi pe Dacian pe site-ul lui și pe canalele lui de social media, Facebook și Instagram unde împărtășește constant perspective și resurse care te pot ajuta să mergi mai adânc în munca asta.

Iar dacă ți s-a părut util ce ai descoperit aici, dă share cuiva drag, poate fix acolo unde ajunge devine începutul unei schimbări. 

Ne revedem curând, cu un nou articol despre gândire făcută vizibilă.

Acest articol este inspirat din episodul 132 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

Sursa foto: Imagini generate cu AI

‍