May 7, 2025

De ce nu reușești să menții o relație stabilă? Perspective la care poate nu te-ai gândit

Relațiile reale se construiesc cu adevăr, nu cu frică — află de ce.

Uneori, relațiile care durează cel mai mult sunt și cele care dor cel mai tare.

Și totuși, rămânem. Pentru că ne e frică să plecăm. Sau pentru că nu știm unde am merge dacă am face-o.

Pentru că, undeva în mintea noastră, „stabil” a fost echivalat cu „sigur”.

Iar „sigur” cu „bine”.

Dar e chiar așa?

Ce înseamnă, de fapt, o relație stabilă?

E despre câți ani a durat?

Sau despre cum te simți în ea?

E despre a construi împreună, sau doar a rezista unul lângă altul?

Vlad Mureșan, psihoterapeut, ne provoacă să ne schimbăm perspectiva.

Să renunțăm la ideea că o relație se ține doar cu sacrificii, compromisuri tăcute și speranța că „o să fie mai bine”.

Să vorbim, în schimb, despre sinceritate, libertate, acorduri reale și maturizare emoțională – teme grele, dar necesare.

Dacă te-ai întrebat vreodată de ce simți că iubești, dar nu poți construi… dacă te regăsești în conflicte repetitive, sau în sentimentul că mereu dai prea mult și primești prea puțin…

sau dacă, pur și simplu, vrei o relație care să nu doară – poate e momentul să pornești în această conversație.

Una care nu începe cu „Cum să-l fac să mă iubească?” sau „Cum să nu mai fugă?” – ci cu ceva mult mai simplu și mai greu în același timp:

Cine sunt eu și ce vreau, cu adevărat, într-o relație?

Cum începe cu adevărat o conversație despre o relație stabilă?

Mădălina: Cum începe, din perspectiva ta, o conversație profundă despre o relație stabilă?

Vlad: O relație nu e un obiect, e un acord de voință. Dacă nu vrem același lucru, relația nu există, chiar dacă folosim același cuvânt.

Mădălina: Deci e esențial să clarificăm ce înseamnă „relație” pentru fiecare?

Vlad: Mai important: ce vrem de la relație.

Mulți nu știu ce vor, fiind condiționați de familie, școală, media.

Mădălina: Putem ajunge să vrem relația doar pentru validare, nu pentru că o simțim?

Vlad: Da. Mulți rămân în relații care nu-i mai reprezintă, doar pentru imagine.

Adevărul e simplu: scopul e să-ți găsești liniștea dar suntem prinși într-o competiție de validare, în loc să ne întrebăm sincer: unde îmi e bine cu adevărat?

Ce înseamnă cu adevărat o relație tranzacțională?

Mădălina: Mi-am amintit de niște cunoștințe care au făcut un contract de cuplu – fiecare a scris ce vrea de la celălalt și ce e dispus să ofere.

Cei din jur au spus că pare foarte tranzacțional. Dar pe mine m-a intrigat.

Mi s-a părut fain să fii atât de conștient de tine încât să știi ce vrei.

E greșit să vezi relația așa? E ceva tranzacțional?

Vlad: Depinde. Nu e problema că pui pe foaie. Problema e ce apare acolo. Dacă vrei bani, imagine, control, asta spui.

Nu întrebarea e problema, ci răspunsul – pentru că dezvăluie cine ești și ce vrei cu adevărat.

Ne e inconfortabil să vorbim concret pentru că descoperim că vrem lucruri lipsite de integritate:

Vrem ca celălalt să se comporte cum vrem noi.
Vrem să dăm puțin și să primim mult.
Vrem profit, ca într-o afacere.

Mădălina: Deci întrebarea „ce vrei?” nu e despre relație, ci despre cine ești tu, de fapt.

Vlad: Exact. Ne e frică să fim sinceri cu intențiile noastre. Iar istoric, relațiile nu s-au bazat pe iubire, ci pe supraviețuire și control. Mai ales asupra femeii.

De asta ascundem dorințele reale în spatele clișeelor – ca să nu se vadă adevărurile urâte. Dar un proces autentic de maturizare te ajută să vezi și să lași la o parte ceea ce e incorrect.

Dacă îmi dau seama că vreau să te controlez, aleg să renunț. Dacă frustrarea mea vine din faptul că nu te supui, nu înseamnă că am dreptate.

Maturizarea înseamnă:

Să-mi cunosc motivațiile.
Să las la o parte ce e manipulativ sau exploatativ.
Să pot spune clar și sincer ce vreau.

Un om matur nu se mai ascunde după clișee, ci vorbește direct și relaxat.

Cum recunoști și gestionezi luptele de putere dintr-o relație?

‍Mădălina: Cum descrii o relație stabilă?

Vlad: Depinde ce vrem să fie „stabil”.

Dacă vrem să ne manipulăm reciproc, nu e stabil deloc. Asta e, de fapt, o competiție pentru putere – cine reușește să-l supună pe celălalt.

Un conflict apare când eu vreau un lucru, tu vrei altul și fiecare insistă ca celălalt să facă ceva împotriva voinței lui. Asta nu e relație – pentru că nu e un acord.

Vlad: Dacă amândoi vrem binele comun, există șansa unei relații.

Dar dacă fiecare vrea doar propriul bine, e vorba de o abordare win-lose: unul câștigă, altul pierde.

Mădălina: E foarte clar cum explici. Mă fascinează.

Vlad: Problema e că nu recunoaștem că vrem binele nostru, chiar cu prețul suferinței celuilalt. Iar în conflict, câștigătorul „face legea”.

Asta e lupta pentru a supune:

Eu câștig → eu decid.
Tu pierzi → tu te supui.

Și o numim iubire, familie, responsabilitate... dar e despre cine controlează. Asta am învățat din familii, din media. Ni se pare normal.

Mădălina: E normalitatea…

Vlad: Da. Acum câteva generații era normal să-ți lovești copilul. Apoi ne-am trezit că violența fizică nu e ok.

Pas cu pas, începem să realizăm că și violența non-fizică – controlul, manipularea – nu e acceptabilă. Dar încă mai avem de mers până acolo.

Ce înseamnă cu adevărat stabilitatea într-o relație?

Mădălina: Mi-a plăcut mult cum ai spus mai devreme, iar următoarea mea întrebare era exact asta: e stabil ceva doar pentru că durează mult?

Sau e stabil pentru că eu și partenerul meu ne simțim stabili în relație?

Ce înseamnă, de fapt, stabilitatea?

Vlad: Hai să ne uităm sincer.

Ce vrem adesea – dar nu recunoaștem, pentru că e dubios – este să avem control.

Să fim stăpâni. Vrem ca „stabil” să însemne: eu decid, tu te conformezi.

Dar asta nu poate funcționa.

Nimeni nu vrea să fie sclav sau obedient.

Poate doar în situații extreme, cu diferențe uriașe de putere – cineva cu foarte mulți bani, altcineva fără nicio resursă. Atunci, poate exista o relație de interes, dar nu una de iubire.

Și chiar și în astfel de „aranjamente”, omul care se compromite o face cât mai puțin posibil. Nu e ca și cum: „faci asta, primești atât” – decât în contexte pur tranzacționale, care paradoxal sunt mai oneste decât cele în care aceste lucruri nu sunt discutate.

Ce ar merita cu adevărat să fie stabil într-o relație? Încrederea.

Să pot avea încredere în tine, chiar dacă nu mai suntem împreună oficial.

Pentru că ești o persoană integră, matură, care a renunțat la jocurile de putere și la comportamentele toxice.

Pentru ca tu să ai încredere în mine, eu trebuie să îți merit încrederea.

Asta înseamnă că:

Sunt sincer cu tine.
Nu te manipulez.
Nu te exploatez sau mint.
Nu profit de slăbiciunile tale.

Când îți merit încrederea, îmi merit și propria încredere.

De fapt, mulți oameni nu au încredere în ei pentru că știu, undeva în interior, că NU SUNT DEMNI DE ACEASTĂ ÎNCREDERE

Lipsa de încredere în relație: unde își are cu adevărat rădăcinile?

‍Mădălina: Ai spus că „nu îți meriți încrederea dacă nu spui adevărul”. A fost puternic. Pentru că, de obicei, când vorbim despre lipsa de încredere, ne uităm la celălalt.

Tu ai întors totul spre sine.

Vlad: Da. Și noi ne mințim în relații. Spunem ce „trebuie”, facem gesturi din frică, nu din autenticitate.

Noi ne mințim unii pe alții și apoi ne mirăm că nu avem încredere.

Dar nu poți avea încredere într-o minciună. Numai adevărul e demn de încredere – și în cuplu, și cu tine însuți.

Vlad: Dacă spui „te iubesc” doar ca să ți se răspundă, nu e real. Poate adevărul e: „nu știu dacă te iubesc. Hai să vorbim despre asta”.

Dar vrem mai mult validare și control decât adevăr. Dacă ai zis că mă iubești, pot să-ți cer să demonstrezi. Asta devine manipulare, nu iubire.

Mădălina: Deci ajungem la: „Ce trebuie să faci ca să dovedești că mă iubești?”

Vlad: Exact. Te atac până când cedezi, doar ca să-ți menții imaginea de partener bun. Dacă nu știi cine ești, devii ușor de controlat.

Dar când te cunoști, ce spun alții nu te mai clatină. Adevărul despre tine există. Dacă nu ai încredere în tine, înseamnă că nu te cunoști.

Uneori adevărul e greu de acceptat – poate că manipulezi, poate că șantajezi emoțional. Dar tocmai acest adevăr te eliberează.

Nu e plăcut, dar e începutul vindecării.

Când devine o relație cu adevărat stabilă și cum recunoști acest moment?

Mădălina: Există un moment în care o relație devine stabilă? Și ce înseamnă de fapt această „stabilitate”?

Vlad: Relația poate fi orice. Nu relația trebuie să fie stabilă, ci încrederea din ea.

Pentru ca încrederea să fie stabilă, trebuie să existe două principii duse până la capăt:

Sinceritate radicală – să spui tot adevărul.
Libertate totală – fără excepții.

Dar procesul ăsta nu e simplu. Trezește anxietate, frică.

De ce?

Pentru că implică renunțarea la iluziile despre sine, despre ceilalți și despre cum „ar trebui” să fie viața.

Mădălina: Și ce facem cu relațiile care nu reușesc să treacă de câteva luni?

Vlad: N-ai cum să știi dinainte unde merge o relație. Planurile sunt doar povești.

Doar interacțiunea reală îți arată dacă există compatibilitate.

Primul pas e sinceritatea: „Nu știu ce vreau” e un răspuns valid. Dar trebuie să recunoști asta, nu să te prefaci că știi.

Vlad: Am fost condiționați să jucăm roluri – de partener perfect, copil de succes, om realizat. Dar în spate nu e adevăr, ci frică de a ieși din tipar.

Mădălina: Și în cuplu ducem aceste roluri mai departe...

Vlad: Exact. Ne întrebăm ce să fac, nu de ce vreau o relație. Jucăm un rol, nu ne exprimăm autentic.

Dar maturizarea vine când nu te mai prefaci.

Emoțiile nu sunt boli de care să scapi. Sunt semnale.

Ca durerea fizică, ele îți arată că ești în afara adevărului tău.

Când începi să-ți cunoști adevărul interior și să-l exprimi, relațiile devin autentice.

Ce devine cu adevărat stabil?

Sinceritatea cu care îți recunoști adevărul și libertatea de a respecta adevărul și spațiul celuilalt.

Cum spui adevărul într-o relație fără să distrugi conexiunea?

‍Mădălina: Ai menționat de mai multe ori ideea de adevăr. Aș vrea să intrăm în paranteza despre cum spui adevărul, mai ales într-o lume în care nu suntem învățați să facem asta.

Vlad: Nu doar că nu suntem învățați.

Suntem pedepsiți aspru când spunem adevărul.

Ca să spui adevărul, ai nevoie de curaj.

Trebuie să fii dispus să pierzi – imagine, beneficii, confort exterior – pentru un câștig profund: încrederea în tine.

Atunci când îți spui adevărul, începi să devii demn de propria ta încredere. Și odată cu asta, apare o liniște. O energie nouă.

Viața devine mai vie. Deși nimic nu se schimbă la exterior, tu te schimbi. Te bucuri mai mult de tine și de viață.

Nu mai simți nevoia să te judeci, nici să te validezi constant.

Asta vine mai târziu în proces. La început, e normal să vrei să-ți placă de tine, să te simți valoros. E un punct de plecare.

Dar în timp, depășești nevoia de valorizare și ajungi la o relație sinceră cu tine, în care adevărul e recunoscut pur și simplu. Fără etichetă, fără judecată.

Adevărul nu e bun sau rău. Adevărul doar este.

Noi judecăm adevărul prin prisma așteptărilor noastre: dacă se potrivește cu planurile noastre, zicem că e „bun”. Dacă nu, că e „rău”.

Dar asta nu are legătură cu realitatea, ci cu proiecțiile noastre mentale.

Animalele nu suferă pentru că nu judecă realitatea. Când au mâncare și căldură, sunt fericite.

La fel copiii mici – vezi bucuria și liniștea pe fața lor, pentru că nu li s-a activat încă mecanismul de comparație și judecată.

Suferința vine din acest mecanism – acela care spune că ce este acum nu e suficient. Că ar trebui să fie altfel. Iar acest mecanism îl învățăm devreme, din copilărie.

Cum experimentează bărbații implicarea și stabilitatea într-o relație?

Mădălina: Mi-am dorit ca discuția să ajungă și la experiența bărbaților.

Se vorbește prea puțin despre nevoile lor emoționale, deși și ei au nevoie să-și pună întrebări despre ce-și doresc într-o relație.

Așa că te întreb: cum e diferit pentru un bărbat acest proces?

Vlad: Nu e despre a găsi pe cineva, ci despre a deveni cineva matur. Procesul e, în esență, același pentru toți – sinceritate și respect pentru libertatea celuilalt – dar bărbații au și provocări suplimentare.

Istoric, bărbații au fost în poziție de putere, iar ideea de control e adânc înrădăcinată. Maturizarea implică renunțarea la dorința de a domina și asumarea unei relații de egalitate.

Vlad: Un bărbat nu ar trebui să ceară supunere, ci să inspire încredere.

Când ești integru și capabil, femeia se simte în siguranță și alege să fie lângă tine, nu pentru că îi e frică, ci pentru că te respectă.

Mădălina: Dar cum deschizi subiectul ăsta cu un bărbat care respinge ideea că ar vrea control?

Vlad: Când ești în conflict, e vorba de control – de ambele părți.

Dacă nu ai nevoie să controlezi, conflictul dispare. Dar când spui: „Fă ce simți”, ești acuzat că nu-ți pasă.

De fapt, refuzul controlului vine din maturitate, nu din indiferență. Dorința de a domina vine din frică și din atașamente față de iluzii.

Un bărbat matur caută adevărul despre sine și renunță la frici.

Asta cere vulnerabilitate și, de multe ori, spațiul sigur al psihoterapiei.

Relația nu trebuie doar să dureze. Ceea ce contează cu adevărat este ca încrederea să fie cea care rezistă în timp.

Barbații vs femeile: cine e mai deschis către terapie relațională?

‍Mădălina: Ți se pare mai greu să deschizi mintea și inima unui bărbat decât unei femei, în terapie?

Vlad: Nu. Nu cred că există o diferență reală între bărbați și femei în disponibilitatea de a face terapie.

În cabinetul meu, proporția e aproape 50-50. Chiar dacă la nivel social încă se crede că femeile sunt mai deschise, lucrurile se schimbă.

Vlad: Terapia e, de fapt, un proces de maturizare asistată. Dar funcționează doar dacă îți asumi responsabilitatea.

Dacă suferi, dacă nu ai liniște, înseamnă că ai greșit undeva. E treaba ta să-ți găsești echilibrul.

Recunoașterea greșelii nu înseamnă să cauți vinovați, ci să spui simplu: am greșit.

Doar de acolo poate începe vindecarea. Dacă nu-ți asumi, terapia nu te poate ajuta.

Ce înseamnă dinamica anxios-evitant și cum afectează relațiile?

Mădălina: Se spune des că în relații femeile sunt anxioase – ele vor relația, se tem s-o piardă și se agață. Iar bărbații sunt cei evitanți – se retrag, nu vor să se implice prea mult.

Dar din discuțiile cu prieteni bărbați, am auzit des: „Și eu sunt anxios, doar că m-am obișnuit să mă port ca un evitant pentru că așa se așteaptă.”

Tu cum vezi dinamica asta?

Vlad: Suntem condiționați să jucăm roluri: femeia vulnerabilă, bărbatul detașat.

În esență, însă, avem aceleași emoții și nevoi, doar că le mascăm diferit.

Bărbații nu „au voie” să fie sensibili, femeile nu „au voie” să fie independente.

Sunt clișee, nu adevăruri despre cine suntem.

Vlad: Indiferent că fugi (evitant) sau te agăți (anxios), în spate e același lucru: atașamentul față de o iluzie.

Soluția e mereu aceeași: adevăr și libertate.

Întrebarea nu e „cum să scap de emoția asta?” ci „de ce simt asta și ce vrea să-mi spună?”

Emoția e un mesager. Dacă îi înțelegi mesajul, pleacă.

Ce îi împiedică pe bărbați să-și asume relații emoționale stabile?

‍Mădălina: Cred că mulți bărbați vorbesc altfel cu ei în intimitate decât lasă să se vadă.

Ce îi blochează, de fapt, în a-și asuma o relație?

Lăsăm deoparte eticheta vagă de „indisponibil emoțional”. Ce e acolo, în profunzime?

Vlad: Toți înțelegem despre ce e vorba, dar ne prefacem că nu.

Când ne întrebăm sincer ce vrem, devine inconfortabil – pentru că, de multe ori, ce vrem e legat de control.

Nu vrem să fim controlați, dar vrem să controlăm.

Și asta e sursa conflictului: cine pe cine supune. Îi reproșăm celuilalt că nu iubește, doar pentru că nu se lasă controlat.

Eticheta de „indisponibil emoțional” e adesea o strategie de manipulare – un reproș prin care încerci să-l faci pe celălalt să se conformeze.

Dacă chiar crezi că e indisponibil, de ce insiști?

Adevărul e că îl vrei, dar în același timp încerci să-l schimbi.

Mădălina: Și dacă el spune despre sine că e „indisponibil emoțional”?

Vlad: E o formă de evitare. În loc să spună: „nu vreau o relație acum” sau „nu simt”, joacă rolul bărbatului rănit.

Spune povești în loc să-și asume că a promis lucruri pe care nu le simțea cu adevărat.

Facem promisiuni de iubire când nu cunoaștem omul, doar ca să obținem validare sau ceva în schimb.

Apoi, când nu mai simțim, în loc să recunoaștem asta, ne ascundem după scuze.‍

În spatele fricii de implicare nu e rana reală, ci frica de adevăr.

De fapt, ne e teamă să vedem că nu știm ce vrem, că am mințit sau exagerat.

Și pentru că nu vrem să ne maturizăm, repetăm aceleași greșeli: promitem, mințim, fugim, iar apoi dăm vina pe celălalt.

Lucrurile sunt simple: nu poți promite ceva real înainte să cunoști omul. Promisiunile premature sunt o formă de control.

Dar maturizarea înseamnă să spui adevărul chiar și când e inconfortabil – „n-am știut ce simt”, „am zis lucruri care nu erau adevărate”.

Asta te eliberează și pe tine, și pe celălalt.

Ce înseamnă maturizarea emoțională și cum îți influențează relațiile?

‍Mădălina: Ce e cel mai greu de procesat pentru un bărbat care declară că vrea o relație, dar se blochează când vine vorba de profunzime și implicare?

În social media se râde de situațiile în care el face ce vrea ea.

Dar dacă el nu simte încă și nu vrea să spună „te iubesc” doar pentru că trebuie?

Vlad: Adevărul e înlocuit cu validarea prin cuvinte. Vrem doar „să auzim” ceva, nu să trăim acel adevăr.

Un bărbat care nu simte, dar e presat să spună ceva ce nu simte, e pus într-o ipocrizie care doar adâncește ruptura.

Poate spune sincer: „Nu știu ce simt. Nu știu dacă e iubire. Aș vrea să fiu autentic cu tine, nu să-ți spun cuvinte doar ca să bifăm un rol.”

Mădălina: Asta duce, de fapt, la maturizarea individuală, nu?

Să alegi să fii sincer cu tine și cu celălalt?

Vlad: Exact. Maturizarea începe în momentul în care îți asumi responsabilitatea: e treaba mea să-mi găsesc liniștea, locul potrivit și adevărul propriu.

Doar prin adevăr și integritate poți merge mai departe. Dacă continui să manipulezi, să controlezi, să joci roluri – nu ai cum să ajungi acolo.

Mădălina: Și ce le-ai spune celor care știu că dacă merg în terapie, se vor despărți de partener?

Că adevărul deja le șoptește că nu sunt unde trebuie, dar nu au curajul să plece?

Vlad: Asta e dependență. Nu-ți asumi viața ta, ci o trăiești agățat de beneficii pe care le primești de la celălalt.

Nu spui adevărul ca să nu pierzi sursa de confort, fie ea emoțională, financiară sau de imagine.

Dar fiecare e liber să aleagă suferința pe care o cunoaște, în locul libertății care sperie. Eu doar îi aștept când sunt pregătiți să aleagă altceva: sinceritatea și libertatea.

Mădălina: Închei cu o întrebare care de obicei o pun la început:

Cine ești tu, Vlad?

Vlad: Un om obișnuit. Ce am exersat în meseria mea e claritatea și autenticitatea. Dacă nu știu ceva, spun „nu știu”. Asta e la îndemâna oricui.

Sinele autentic nu are nevoie să impresioneze. Când eram copii, ne jucam doar pentru plăcerea jocului. Asta înseamnă o viață trăită autentic: joaca adultului, din bucurie, nu pentru validare.

Mădălina: Îți mulțumesc. Pentru mine, e un episod pe care știu că o să-l ascult de mai multe ori.

A fost greu de digerat în trecut, dar astăzi, pot primi 80% din ce ai spus. Mai am de lucru, dar mă bucur că te-am descoperit.

Relațiile care ne frâng uneori nu sunt cele în care ne-am iubit prea puțin, ci cele în care ne-am pierdut de noi înșine.

Am învățat să „ținem” relații, dar nu și să le simțim. Să bifăm, să rămânem, să demonstrăm – dar nu să ne întrebăm: „Sunt eu, aici, cu adevărat?”

Pentru că, dacă nu ești tu în relația ta, atunci cine e?

Adevărul, oricât de dureros ar fi, nu rupe. Minciunile o fac.

Ele tocesc încrederea, zi după zi. Ele transformă dragostea în tranzacție, siguranța în control și apropierea în obligație.

Poate că nu e despre „a găsi persoana potrivită”, ci despre a deveni un om care știe să spună:

„Asta sunt eu. Asta pot. Asta simt. Asta nu mai vreau.”

O relatie matura nu se construiește cu frică sau cu promisiuni goale, ci cu libertate, sinceritate și un angajament pe care nu îl faci față de celălalt, ci față de tine.

Pentru că, la final, stabil nu înseamnă să nu pleci niciodată.

Ci să știi că poți rămâne acolo unde ești iubit, văzut și respectat — exact așa cum ești.

Acest articol este inspirat din episodul 95 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcast.