Cum arată recunoștința prin ochii mei?

Uneori, cele mai bune conversații pornesc din tăcere. 

Din liniștea aia în care nu trebuie să fii gazdă, nici ghid, nici cel care pune întrebări, ci doar un om care simte, observă și încearcă să-și așeze gândurile în cuvinte.

Așa a apărut acest articol.

De obicei, Thinking Made Visible e despre oameni și procese de gândire care prind formă prin dialog. 

Dar azi… azi e doar despre mine și despre un subiect pe care îl port cu mine de mult timp: RECUNOȘTINȚA.

Nu cea din cărți, nu cea din citate motivaționale, ci recunoștința așa cum arată în viața mea, în momentele mici, în întrebările grele și în felurile în care m-a schimbat fără să-mi dau seama.

Dacă rămâi cu mine în rândurile care urmează, nu vei descoperi lecții, definiții, și nici exemple de „așa se face”, ci o poveste care poate seamănă și cu a ta, doar că spusă în cuvintele mele și prin prisma experiențelor mele.

O poveste sinceră despre cum se simte să înveți să fii recunoscător chiar și atunci când nu e simplu, și despre cum această practică mi-a ordonat, treptat, felul în care privesc oamenii, proiectele, businessul și pe mine însămi.

Sper ca gândurile mele făcute vizibile să îți deschidă câteva ale tale. 

Sau măcar să-ți ofere spațiul în care să-ți amintești ce înseamnă recunostinta pentru tine.

Te invit să pășim în poveste.

De ce sunt poveștile importante când îți faci gandirea vizibila

‍

Pentru mine, poveștile sunt mai mult decât simple exemple. 

Sunt un element esențial în orice fel de conținut în care îmi fac gândirea vizibilă. 

Atât de important încât, atunci când am început să schițez structura acestui episod, cuvântul poveste sau studiu de caz apărea clar într-unul dintre bullet points, și știam că nu am cum să sar peste el.

Dacă mă urmărești de ceva vreme, probabil ai observat că folosesc poveștile des. 

Le folosesc ca să învăț, ca să-mi clarific mie niște principii, dar și ca să explic altora felul în care le înțeleg. E ceva în felul în care funcționăm ca oameni, reținem mai ușor o poveste bună decât o teorie foarte bine formulată. 

Așa că atunci când împletesc informația cu exemple reale, tot ce vreau să transmit devine mai ușor de simțit, nu doar de înțeles.

Mi-ai confirmat și tu asta. 

După primul episod din Thinking Made Visible (pentru care avem și un articol: Ce îți aduce gândirea făcută vizibilă în business, dar și în parenting), am primit mesaje despre povestea spusă de Urania, cea din mașină, cu ananasul lui Amos,  și mulți dintre voi mi-au spus că abia acolo conceptul de gândire vizibilă a devenit clar. 

Acea poveste a ridicat ștacheta atât de sus, încât m-am întrebat multă vreme ce exemplu aș putea include în episodul acesta, astfel încât să fie la fel de relevant.

Știam că am nevoie de o poveste care să susțină ideile mele despre recunoștință.

Și pentru că poveștile bune sunt, de multe ori, cele care se întâmplă chiar sub ochii noștri, am înțeles că cea mai potrivită era deja acolo, în ultimele zile: reacțiile, mesajele și gesturile venite de la tine și de la alți oameni.

De asta cred în povești: pentru că scot la suprafață esența unui concept și o fac memorabilă. 

‍Pentru că te ajută să simți, nu doar să înțelegi. 

Și pentru că pun lumină exact pe acele detalii din gândirea mea pe care, altfel, poate le-ai trece cu vederea.

Lansarea Thinking Made Visible pentru mine: recunostinta și vulnerabilitate

Povestea acestui articol s-a conturat după reacțiile primite la lansarea Thinking Made Visible, reacții care au rămas, chiar și după zeci și zeci de episoade, la fel de vii în mine ca în primele zile. 

Acum, podcastul a ajuns la episodul 161, dar încă îmi amintesc perfect mesajele, felicitările și emoția autentică din acel început.

Mesajele tale și ale multor altor oameni au fost motorul care m-a făcut să revin la esența primelor zile și să-mi fac gândirea vizibilă despre recunoștință. 

Atât de puternice au fost încât niciun plan editorial nu putea trece peste ele.

Inițial, episodul al doilea trebuia să fie cu totul altul: un dialog cu un invitat drag mie, o temă despre echilibru între carieră, familie, hobby-uri și copii. 

Totul era pregătit, așezat, logic.

Dar nimic nu ar fi putut concura cu intensitatea a ceea ce am trăit după lansare. 

Nicio poveste pregătită nu era mai relevantă decât propriile mele trăiri, în forma lor brută, spontană, vie. Așa că am renunțat la planul perfect și am ales autenticitatea momentului.

Lansarea Thinking Made Visible a fost pentru mine o lecție profundă de vulnerabilitate și validare. 

Pentru fiecare mesaj. Pentru fiecare reacție. 

Pentru fiecare om care a simțit ceva ascultând începutul unei povești care, iată, continuă și azi.

Așa s-a născut acest articol: din emoția acelui început. 

Din ce mi-ai transmis tu. 

Din ce am trăit în primele zile în care podcastul a devenit real.

Ce înseamnă recunostinta pentru mine

Când vorbesc despre recunostinta, simt nevoia să-ți arăt, nu doar să-ți explic, cum se simte pentru mine. 

Uneori, e suficient un gest mic de-al tău: un comentariu, un mesaj, o felicitare lăsată oriunde ai ascultat podcastul. 

Aparent mărunt pentru tine, dar pentru mine e o confirmare că m-am făcut văzută și că ceea ce creez atinge pe cineva. De aici pornește tot.

Recunoștința, așa cum o înțeleg eu, este una dintre stările cele mai interpretate emoțional. 

Și asta pentru că fiecare carte, fiecare autor și fiecare cultură îi dă o nuanță diferită. 

Dar pentru mine, recunoștința are o formă simplă și profundă:

Recunoștința este rugăciune.

Am rezonat mult cu ideea psihoterapeutului Valentin Arsene, care spunea că oamenii confundă rugăciunea cu rugămintea. 

Și, dacă mă uit în urmă, cred că și eu am crescut așa. 

În filmele americane vedeam familii care mulțumeau. 

La noi, rugăciunea era mai mult despre a cere.

Când am înțeles diferența, ceva s-a așezat în mine. Pentru că, în realitate, rugăciunea, în forma ei autentică. poate fi mulțumire. 

Apreciere. Recunoaștere. 

Sau liniștea aceea interioară în care accepți că există ceva mai mare decât tine, fie că îi spui Dumnezeu, Univers sau altfel.

Pentru mine, recunoștința e exact acest moment: clipa în care simt și recunosc magia unei întâmplări, a unui om sau a unei reacții, înainte de a cere ceva.

Așa văd eu recunoștința.

Ca pe o formă de a spune “am văzut”, “simt”, “mulțumesc”, fără să cer în schimb nimic.

De ce lansarea unui proiect este despre tine,nu doar despre produs 

Pentru mine, recunoștința e o simțire profundă, una pe care nu suntem deloc obișnuiți să o trăim pe deplin, darămite să o exprimăm. 

Iar această simțire a fost profund legată de momentul în care am decis, în sfârșit, să creez propriul meu podcast.

Ideea exista în mine de multă vreme, dar, asemenea ciubotarului fără ciubote, lucram constant la podcasturile altora. 

Le cream identitatea, găseam numele, ascultam primele jingle-uri, puneam cap la cap episoadele lor… și mă bucuram sincer de bucuria lor. 

Ce nu înțelegeam atunci era că, în spatele entuziasmului lor, exista și recunoștință pentru reacțiile pe care le primeau de la oameni, reacții care îmi hrăneau și mie o bucurie greu de pus în cuvinte.

Și totuși, pentru mine, lansarea Thinking Made Visible a însemnat ceva complet diferit.

Am amânat-o trei luni fără să realizez că, de fapt, amânam o stare de bine. 

Bucuria, validarea, liniștea pe care le trăiesc acum în urma reacțiilor tale… toate au venit abia atunci când am avut curajul să mă arăt.

Pentru tine poate părea puțin lucru să lași un comentariu, să dai un share sau să îți iei o oră ca să asculți un episod. 

Pentru mine, însă, fiecare astfel de gest înseamnă enorm. 

Înseamnă că sunt văzută. 

Că ceea ce creez ajunge la cineva. 

Că felul meu de a gândi rezonează cu felul tău de a gândi.

De fiecare dată când primesc un mesaj despre culorile podcastului, despre jingle, despre identitate, simt că bucăți din mine se întorc acasă. 

Iar dacă ai încercat vreodată să creezi ceva, știi cât curaj îți trebuie. Știi frica de judecată, teama că nu va ieși „ca în capul tău”, sau că poate nu va interesa pe nimeni. Eu am trăit toate acestea.

Mi-a fost teamă că nu voi reuși să înregistrez episoadele, că perfecționismul mă va ține blocată, că mă voi plictisi sau că oamenii apropiați nu vor înțelege ce fac. 

De străini nu mi-a fost atât de frică, ci de cei care mă cunosc.

Dar când au venit primele aprecieri, de la tine, de la alții, mi-am dat seama că e ok să fiu eu. 

Că pot să vorbesc despre ce mă interesează. 

Că ideile mele pot avea sens și pentru alții.

Și am înțeles, cu adevărat, că lansarea unui astfel de proiect nu e doar despre produs.

E despre tine, despre cine devii în proces, despre curajul de a te arăta și despre bucuria de a fi văzut.

Cum să găsești motive să fii recunoscător, zilnic, prin prezență și asumare

Să vorbesc despre teme care mă interesează pe mine poate părea, la prima vedere, un gest ușor egoist. 

Dar, așa cum spuneam și în e-book-ul despre avatar, în spatele unui om care își exprimă o problemă stau alți zeci care simt la fel, dar nu știu sau nu pot să o pună în cuvinte. 

Uneori, simplul fapt că aleg să mă arăt poate da curaj altora. 

Și asta, pentru mine, e deja un motiv de recunoștință.

În tot acest proces, am învățat să-mi dau voie să-mi fie frică. 

Nu le știu pe toate și e normal. Perfecționismul îți poate îngreuna enorm drumul dacă nu îl privești în ochi. 

Știu cât de mult m-au ajutat feedback-urile primite: observațiile tehnice, ideile de completare, sugestiile care m-au făcut să creez episoade mai bune. 

Toate mi-au arătat că podcastul nu este doar un produs, ci un proces. Un drum prin care trec eu prima, apoi toți cei care aleg să asculte.

Și, în tot acest proces, am învățat ceva esențial: Recunoștința se naște din prezență. 

Din faptul că vezi, simți și îți asumi ce trăiești.

Fiecare like, share, comentariu sau mesaj primit m-a făcut să simt că sunt văzută. 

Că o parte din mine ajunge la tine și e acceptată. Iar asta s-a tradus în mine ca:

• Bucurie - pentru că m-am arătat și ai răspuns;
• Liniște - pentru că am trecut prin multiple frici și sunt tot aici;
• Curaj - să creez din nou;
• Calm - că pot controla unele lucruri și pot accepta ce nu depinde de mine;
• Ambiție - să fac din ce în ce mai multe gândiri vizibile;
• Speranță - că nu sunt singură în acest drum.
  

Toate aceste trăiri provin din gesturi aparent mici, dar care, în spate, creează structura recunoștinței.

La final, aleg să împărtășesc cu tine ceva intim: mantra pe care o spun aproape zilnic și care îmi aduce căldură pe interior:

‍„Doamne, ție-ți mulțumesc pentru tot ce am, ce sunt și ce trăiesc.”

O spun în minte, o șoptesc, o scriu în jurnal sau o rostesc tare. Îmi reamintește mereu să fiu prezentă.

Și îți doresc să găsești propria ta versiune. Să îți iei câteva minute și să observi:
– Cum se simte recunoștința în tine?
– Ce o declanșează?
– Ce gest al altuia te atinge cu adevărat?
– Și, mai ales, cum poți contribui tu la recunoștința altor oameni?

Eu caut răspunsurile la aceste întrebări în fiecare zi. Și, cel mai probabil, nu voi termina niciodată.

Poate că gândurile mele despre recunoștință nu sunt o rețetă universală și nici nu-și propun să fie. 

Sunt doar felul în care eu am ales să privesc un concept pe care l-am lăsat mult timp să stea în zona lui de „ar trebui”, înainte să-l aduc în viața mea reală, așa cum este ea: cu bune, cu greu, cu întrebări și cu momente care m-au învățat mai mult decât teoriile.

Dacă ceva din ce ai citit aici ți-a dat un pic de liniște, ți-a mutat atenția către o nuanță nouă sau ți-a amintit să te oprești preț de două minute… atunci cred că și-a făcut treaba.

Îți mulțumesc că ai rămas până la final și că mi-ai dat voie să-mi fac gândirea mea vizibilă.

Iar dacă simți că textul ăsta ar prinde bine cuiva drag: unui prieten, unei colege, cuiva care poate are nevoie să respire un pic altfel sfârșitul acesta de an, dă-i share. 

Poate fi felul tău simplu și bun de a duce un gând mai departe.

Iar dacă vrei să asculți și episoade în format audio, pe canalul de YouTube Thinking Made Visible găsești subiecte din mai multe domenii: psihologie, educație, antreprenoriat, marketing, financiar, lifestyle și chiar civic, poate exact acolo te așteaptă următorul insight.

‍Acest articol este inspirat din episodul 2 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

Sursa foto: Imagini generate cu AI

‍