Într-o sală plină, lumina reflectoarelor cade pe scenă. Publicul așteaptă. 

Acolo, în fața tuturor, cineva își drege vocea, încearcă să își controleze respirația și își spune în gând: „Oare se vede că am emoții?”

Poate ai trecut și tu printr-o astfel de situație. Un moment în care, deși știi exact ce ai de spus, simți că îți fuge pământul de sub picioare.

Vorbitul în public nu este doar pentru cei „născuți” pentru scenă. Este o abilitate care se poate antrena, exact ca mersul pe bicicletă sau înotul. 

Iar Dani Oțil este un exemplu viu că nimeni nu trebuie să rămână prizonierul propriilor temeri.

De la copilul care s-a maturizat prea devreme, la omul care îi învață pe alții să vorbească fără nod în gât, Dani a strâns nu doar experiență, ci și metode clare prin care orice persoană poate deveni un comunicator mai bun.

Și nu e vorba doar despre a ține discursuri pe scenă. 

Ci despre a putea explica clar o idee, despre a-ți susține punctul de vedere într-o ședință sau despre a vorbi în fața unei echipe fără teama că vocea îți va tremura.

În acest articol, vei descoperi:

• Cine este Dani Oțil, dincolo de imaginea din televiziune;
• Ce îl motivează să îi învețe pe alții cum să comunice mai bine;
• De ce fricile legate de vorbitul în public sunt normale, dar nu trebuie să te definească;
• Care sunt primii pași pe care îi poți face chiar acum ca să îți îmbunătățești stilul de comunicare.

Dacă te-ai întrebat vreodată „Oare eu aș putea vorbi în public fără emoții?”, răspunsul s-ar putea să te surprindă.

Hai să vedem ce are de spus Dani.

Cine este Dani Oțil?

Mădălina: Dacă îl cauți pe Google, vei găsi multe informații despre Dani Oțil. 

Unele sunt adevărate, altele mai puțin. 

Dar cine este el, dincolo de tot ce se spune?

„Sunt un băiat care a ajuns prea repede la maturitate,” spune Dani. 

În timp, și-a dat seama că a devenit omul la care alții vin pentru sfaturi. Nu pentru că ar avea răspunsurile perfecte, ci pentru că a acumulat experiență.

Așa că îl las pe el să-ți spună, cu propriile cuvinte, cine este cu adevărat.

Dani: Oamenii, când sunt puși să vorbească despre ei, încearcă mereu să găsească echilibrul perfect – să nu pară că se laudă, dar nici să nu dea prea puțin. 

Și uite-mă pe mine acum, în aceeași situație. 

Sunt un băiat care a ajuns prea repede la maturitate, iar de curând am realizat că am devenit fix genul de om la care mă uitam când eram mai tânăr și spuneam: „Omul ăsta știe despre ce vorbește”. 

Medicul care îți explică ce îți face în operație, polițistul care îți spune cum ar trebui să reacționezi într-o situație dificilă – sunt oameni cu experiență, cu ani în spate în meseria lor. 

Și dintr-o dată, am realizat că acum și eu sunt privit așa.

Asta vine la pachet cu presiune. Lumea mă întreabă lucruri din diverse domenii, nu pentru că sunt specialist, dar pentru că am învățat din greșeli și pot măcar să-i ajut să nu le repete. 

Sunt băiatul de la televizor care știe câte puțin din toate, ca un actor care trebuie să înțeleagă rolul pe care îl joacă, fie că e doctor, popă sau polițist.

În timp, am ajuns și în zona de educație. Am început să predau workshop-uri pentru oameni care trebuie să vorbească în fața altora, dar nu știu cum să o facă bine. 

Mulți sunt geniali în meseria lor, dar dacă îi pui să explice ce știu, par complet nepregătiți. Și e păcat, pentru că valoarea lor reală nu se vede. 

Workshop-ul meu nu te face mai deștept sau mai cult, dar îți dărâmă barierele de comunicare și te ajută să transmiți mai bine ceea ce știi.

Pe lângă asta, sunt și antreprenor. 

Am investit în HoReCa, în două restaurante, dar nu pentru că sunt expert în zona asta, ci pentru că am în jurul meu oameni care chiar știu ce fac. 

Mă bazez pe ei și, de multe ori, iau decizii doar pe baza recomandărilor lor. 

Și da, mai sunt și consultant în marketing – companii mari mă sună să îmi ceară părerea, nu pentru că am cine știe ce diplome, ci pentru că de 15-16 ani reușesc să rămân relevant pentru public. 

Și dacă am niște campanii care au mers bine, cu rezultate foarte bune, probabil că fac ce trebuie.

Ce îi place din rolul de educator?

‍

Mădălina: Mă bucur tare să te aud vorbind despre marketing – e o slăbiciune profesională de-a mea să descopăr un alt marketer, așa că mă încântă faptul că ai menționat acest aspect.

Totuși, aș vrea să revenim la rolul tău de educator. 

Ce te atrage cel mai mult la această parte a activității tale, în care îi înveți pe alții abilități care, la tine, par să vină atât de natural?

Dani: Nu, nu-mi ies natural, dimpotrivă. Baza de la care plec în cursurile mele este tocmai asta: eu nu am fost un bun vorbitor. 

Îmi place să cred că în sală am oameni care par a avea talent nativ, dar adevărul e că nu există o „genă” a vorbitului în public. 

Cei care par să se exprime fără efort au, de fapt, un context favorabil – poate au crescut într-un mediu care i-a încurajat să vorbească, sau au fost expuși de mici la astfel de situații. 

Dar pentru cei care nu au avut acest avantaj, există o altă cale: munca și exercițiul. Eu sunt în categoria celor care au muncit pentru asta.

Ce îmi place cel mai mult în rolul de educator? 

Nu pot face un top, dar cele mai mari satisfacții vin din momentele în care văd transformarea oamenilor.

Când la începutul cursului cineva îmi spune „Sper că nu mă pui să vorbesc în fața celorlalți” și, după câteva ore, e primul care ridică mâna pentru un exercițiu. 

Sau când antreprenori, manageri, CEO, oameni care conduc afaceri de milioane, își calcă pe orgoliu și vin la curs, iar după luni de zile îmi trimit un mesaj:

 Dani, am ținut un discurs și a ieșit excelent!

Atunci simt că am făcut ceva bine.

Și nu e doar despre cursuri plătite. Fac asta și gratuit, mai ales pentru tineri, prin licee, fără să aștept nimic în schimb. 

Dar cel mai tare sentiment este când ajung într-o sală, ascult un vorbitor care se exprimă impecabil și îmi dau seama că folosește exact tehnicile pe care le predau eu. 

Și poate, la final, îmi spune: „Am fost la un curs de-al tău”. Asta e una dintre cele mai mari bucurii ale unui educator.

Frica de vorbit în public - poate oricine să ajungă să vorbească în public fără un nod în gât?

Dani: Nu, nu poate oricine. Dacă ți-aș spune asta, aș fi ca un vânzător de aspiratoare care merge din ușă în ușă și convinge oamenii că trebuie să cumpere.

Realitatea e că vorbitul în public, fără emoții, fără nod în gât, necesită timp, antrenament și experiență. Nu se întâmplă peste noapte.

Ca să explic altfel, gândește-te la un chirurg. 

Dacă ai timpul și resursele necesare, te poți înscrie la școală, poți învăța, dar nu poți exersa oricând, acasă, pe cineva din familie. 

Diferența este că vorbitul în public se poate exersa zilnic, în orice context. 

Am exerciții pe care oamenii le pot face cu prietenii, la birou sau chiar într-un cerc restrâns. Iar cel mai important lucru este să înveți nu doar de la cei care vorbesc bine, ci și de la cei care vorbesc prost. 

Cei mai slabi vorbitori sunt cea mai bună lecție – îi vezi pe scenă sau la birou și îți dai seama exact ce greșesc.

Așa că da, oricine poate deveni un vorbitor mai bun decât este acum. 

Oricine poate învăța să se exprime mai clar, mai sigur pe sine. 

Ceea ce pot să garantez, este că după câteva încercări, după câteva prezentări și conferințe, nu vei fi praf, nu te vei face de râs. Și, până la urmă, asta contează. 

Dacă ești director de vânzări și trebuie să prezinți rezultatele trimestrului, nu îți dorești să fii cel mai bun speaker din firmă, ci doar să te descurci bine, să fii clar, să transmiți mesajul fără stres.

De aici încolo, depinde de tine cât de sus vrei să ajungi. 

Ca în sport, performanța e pentru unii, dar antrenamentul e pentru toată lumea.

Este lipsa carismei o scuză pentru a evita antrenarea vorbitului în public?

Dani: Nu pot să dau un procent exact, dar carisma ajută în orice domeniu. 

Istoric vorbind, chiar și cei mai duri lideri, sau personaje controversate aveau o anumită carismă care îi ajuta să-și țină aproape oamenii. 

Însă, carisma nu apare peste noapte, ci se construiește în timp.

Nici eu, nici Răzvan nu am fost genul de persoane care să umple încăperea doar prin prezență. 

Am avut însă prieteni care o făceau, oameni care păreau să aibă acel „lipici” nativ, dar asta nu ne-a împiedicat să ne dezvoltăm propriul stil.

În experiența mea, am văzut manageri mari, lideri de top, care în afara scenei păreau rigizi, neprietenoși, lipsiți de orice urmă de carismă. Și totuși, pe scenă, erau cu totul altcineva. 

Aveau un discurs bine structurat, glume bine plasate, momente de interacțiune cu publicul – totul era pregătit în detaliu. Iar asta este cheia. 

Carisma pe scenă poate fi exersată, chiar dacă în afara ei nu ești „omul cu lipici”.

Unul dintre cele mai puternice instrumente în vorbitul în public este umorul.

Îl poți folosi pentru:

• a recâștiga atenția publicului
• pentru a face tranziții mai line între subiecte
• pentru a sparge tensiunea. 

Și, oricât de natural ar părea, în 99% din cazuri, glumele sunt pregătite și repetate. 

Este un mecanism, exact ca oricare altul.

Nu toți speakerii buni sunt carismatici, dar asta nu înseamnă că cineva timid nu poate deveni un bun vorbitor. 

Carisma poate fi exersată și, dacă ai tehnica potrivită, poți ajunge să captezi atenția publicului chiar dacă nu ai acel „lipici” nativ.

Ai nevoie de puțină actorie ca să fii un bun vorbitor în public?

Dani: Da, dar nu în sensul unui actor care plânge la comandă sau recită poezii perfect memorate. 

Un bun vorbitor în public nu trebuie să fie un interpret mecanic al unui text învățat pe de rost, așa cum o fac unii manageri care își turuie discursul fără să transmită nimic.

Lupta mea de ani de zile cu managerii din marile companii este să-i învăț să nu scrie și să recite un speech mot-à-mot, pentru că asta nu creează conexiune reală cu publicul. 

Vorbitul în public implică, într-adevăr, un element de actorie, dar nu unul teatral, ci mai degrabă capacitatea de a transmite emoție autentică și de a te adapta în timp real la reacțiile publicului.

Ce ar trebui să facă cineva care se înscrie la workshop, ca prim pas?

Mădălina: Dacă nu ai avut ocazia să exersezi vorbitul în public în școală și ai convingerea că „nu e pentru tine”, dar în carieră realizezi că ți-ar prinde bine, de unde începi? 

Cum începe un proces de educație pentru un om care este atât de închis în el și atât de convins că eu nu pot? 

Care e primul pas, cel mai mic, pe care ar trebui să-l facă cineva după ce se înscrie la cursuri de vorbit in public? 

Dani: Procesul începe cu doi pași simpli. 

Primul pas este individual, acasă, fără public. 

1. Ia telefonul și înregistrează-te vorbind despre un subiect ales la întâmplare, fără a te vedea în timp real. 

2. Ascultă-te mai întâi fără imagine – observă pauzele, tonul vocii, ticurile verbale. 

3. Urmărește înregistrarea fără sunet – vezi ce spun gesturile, expresiile, privirea ta. 

4. Analizează totul împreună și notează ce îți place și ce ai vrea să îmbunătățești. 

5. Repetă exercițiul peste câteva zile și vei realiza cât de lung poate părea un minut de vorbit neîntrerupt.

Al doilea pas este observarea celorlalți. 

Fii atent la oamenii care vorbesc bine și la cei care nu reușesc să capteze atenția. 

Ce gesturi te deranjează? 

Ce îți place la felul în care comunică? 

Fă-ți o listă și încearcă să eviți acele greșeli când îți exersezi propriul discurs.

Exercițiul practic este cheia. 

Nu poți învăța doar din cursuri online sau cărți, la fel cum nu poți învăța să stai în mâini doar uitându-te la tutoriale pe YouTube. Te uiți o singură dată, apoi începi să exersezi și să faci progrese.

În vorbitul în public, ca și în sport, progresul vine din antrenament constant și din ajustări treptate.

Mădălina: Mulți speakeri par să intre într-un rol când sunt pe scenă. 

Ai nevoie de puțină actorie ca să fii un bun vorbitor în public? 

Dani: Da, dar nu în sensul unui actor care plânge sau râde la comandă. Vorbitul în public nu înseamnă să înveți un discurs pe dinafară și să-l turui robotic. 

Mulți manageri fac această greșeală – își memorează prezentările ca pe „Luceafărul” în școală, dar nu transmit nimic.

Un bun speaker trebuie să fie un bun actor în sensul în care trebuie să fie autentic– să știe să își adapteze tonul, expresia, ritmul, să creeze emoție reală. 

Convingeri limitative legate de vorbitul în public

Mădălina: Mulți oameni își găsesc mereu scuze pentru a evita vorbitul în public – 

E grozav ce faci tu, dar eu n-aș putea niciodată.

Care sunt cele mai frecvente convingeri limitative sau blocaje pe care le-ai auzit?

Dani: Un exemplu este legat de o clientă cu o poziție de conducere, dar extrem de anxioasă în interacțiunile față în față. 

Pandemia și mutarea pe Zoom au fost o salvare pentru ea, pentru că online se simțea în siguranță. 

Însă, când ajungea la o masă cu 10-12 oameni, se simțea complet invizibilă. 

Atât de mare era teama, încât își imagina că doar alcoolul, sau altceva ar putea-o ajuta să se relaxeze – dar a realizat că asta nu e o soluție reală.

Un blocaj des întâlnit este și lipsa exercițiului din școală. 

Mulți adulți îmi spun că nu au fost puși niciodată să vorbească în fața clasei. 

După anii ’90, școala a renunțat treptat la prezentările orale din dorința de a proteja copiii de emoții, dar asta a creat adulți care acum, la 35-40 de ani, nu știu cum să vorbească în fața unui grup.

Învățarea se face cel mai bine într-un mediu familiar, dar pus în situații incomode. 

Așa cum un sportiv este antrenat treptat în condiții dificile, la fel ar trebui să fie și vorbitul în public – o abilitate exersată pas cu pas, într-un mediu sigur. 

Din păcate, când profesorii evită să pună elevii în astfel de contexte, ajungem în situația în care un adult, de 35-40 de ani, pus în fața unei situații în care trebuie să vorbească în public, își pune întrebarea: 

„Cum să vorbesc eu acum în fața a 20 de oameni, dacă n-am făcut asta niciodată?”

Dar exact ca în sport, orice abilitate poate fi antrenată, indiferent de vârstă.

Cum te-ai antrenat la vorbit în public?

Dani: Cred că noi, eu și Răzvan am fost ca și copiii aruncați în apă ca să vedem dacă știu să înoate. 

Prima mea experiență de vorbit în public a fost în 1997, la un bal al bobocilor. Dar antrenamentul real a început mult mai devreme, la radio, pe la 15-16 ani.

Cum ne-am antrenat?

1. Scriam și testam – am umplut pagini întregi cu fraze, încercând să vedem dacă sună bine vorbite, nu doar scrise. Ne-a luat mult să înțelegem că limbajul scris și cel vorbit sunt complet diferite, mai ales în română.

2. Exersam singuri – am petrecut ore întregi vorbind cu un perete, fără microfon sau public, doar ca să ne obișnuim cu formularea ideilor în timp real.

3. Spuneam „da” la orice oportunitate – indiferent de cât de mic sau neînsemnat părea un eveniment, mergeam și vorbeam, chiar dacă trebuia să ne plătim noi drumul.

Un avantaj major a fost că am avut mereu o plasă de siguranță – ne bazam unul pe celălalt. 

Am dezvoltat semnale discrete pentru a ne ajuta în timpul discursurilor: de exemplu, un gest cu microfonul, sau o simplă respirație mai adâncă putea fi semnalul că e momentul să încheiem sau să schimbăm direcția.

Acum, oamenii pot învăța mult mai repede, iar ceea ce eu am descoperit prin ani de încercări și erori, încerc să condensez în cursuri de câteva ore, pentru ca ceilalți să nu treacă prin aceleași dificultăți.

Mădălina: Ai ajuns până aici, ai trecut prin idei, sfaturi și perspective. Poate că unele dintre ele ți-au dat curaj, poate că altele ți-au amintit de momente în care ai evitat să iei cuvântul.

Dar dacă ai reținut un singur lucru din tot acest articol, lasă-l să fie acesta: vorbitul în public nu este un privilegiu pentru cei carismatici, ci o abilitate care se învață.

Nu trebuie să fii cel mai talentat speaker din sală. 

Nu trebuie să știi să ții un discurs memorabil. 

Primul pas este doar să începi.

Exersează. Fii atent la cei care comunică bine, dar și la cei care greșesc. Învață din fiecare interacțiune. Și, mai ales, dă-ți voie să crești.

Dani Oțil nu s-a născut vorbitor în public. Dar astăzi îi învață pe alții cum să o facă. Dacă el a reușit, de ce nu ai putea și tu?

Îți mulțumesc că ai citit acest articol, iar dacă ți-a plăcut te încurajez să îi dai un share, sau lasă-mi un comentariu cu experiența ta legată de vorbitul in public.

Acest articol este inspirat din episodul 96 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcast. 

Mai citește și despre: 

• Cum să-ți găsești ROSTUL în viață și să trăiești autentic 
• Cum să nu îți mănânci emoțiile de sărbători

‍

Sursa foto: Imagini generate cu AI

‍

‍

‍

‍

‍