Cum iti implinesti visurile: Metoda COPIL cu Mirela Oprea

Există un vis pe care îl porți de ani de zile.

Poate îl scrii în fiecare ianuarie pe o listă de obiective. 

Poate îl amâni cu un „nu e momentul potrivit" sau cu un „când o să am mai mult timp". 

Poate nici nu mai îndrăznești să îl spui cu voce tare, de teamă că sună prea mare, prea naiv sau prea greu de explicat altora.

Și totuși, revine. An după an.

Mirela Oprea știe bine cum arată asta. 

Psihoterapeut și creatoarea metodei COPIL, ea a lucrat cu sute de oameni care au ajuns la un punct în care simțeau că visurile lor sunt ori îngropate sub responsabilități, ori blocate de frici pe care nici măcar nu le recunoșteau ca frici.

Povestea ei personală nu e departe de a ta. A ratat facultatea la care visa, s-a îndepărtat de tot ce și-a dorit, a făcut un doctorat în altceva, a trecut printr-o depresie și abia la 42 de ani a început formarea în psihoterapie pe care la 36 o credea imposibilă.

Nu e o poveste despre curaj spectaculos. 

E o poveste despre cum te întorci, pas cu pas, spre tine.

În acest articol, vei afla:

• De ce visurile rămân blocate ani la rând și ce anume le ține în loc cu adevărat
• Care este diferența dintre un vis și un obiectiv și cum o simți în corp
• Cum funcționează metoda COPIL și de ce entuziasmul contează mai mult decât planul
• Ce rol joacă perfecționismul, hipervigilența și rușinea de a cere ajutor
• Cum navighezi situația în care partenerul de viață nu îți susține visul

Dacă ai senzația că te uiți la același vis de pe margine, de prea mult timp, articolul acesta e pentru tine.

Poate că tot ce îți lipsește e un pic de structură și curajul de a-l lua în serios.

Cum iti gasesti drumul spre visul tau chiar si dupa esec si depresie - povestea Mirelei

Mirela Oprea se descrie ca „o față de la țară". S-a născut într-un sat din munții Apuseni, aproape de Roșia Montană, știa să mulgă vaca și să dea cu grebla la fân. 

Apoi familia s-a mutat la Sibiu, ea a ajuns la unul dintre cele mai bune licee din oraș și și-a dorit un singur lucru: să intre la psihologie.

N-a intrat din primul an.

La Colegiul Gheorghe Lazăr, nepromovarea la facultate era considerată rușinea cea mai mare. Mirela a trăit-o pe propria piele. 

Și, în loc să mai încerce, s-a îndepărtat de tot ce visase. A dat la psihopedagogie specială, s-a târât prin facultate, cum spune chiar ea, a făcut un doctorat în științe politice și a lucrat mai bine de 20 de ani în domeniul apărării drepturilor copilului.

Psihologia a rămas undeva în spate.

Până la 35 de ani, când viața a lovit-o pe neașteptate. 

O relație care a durut, o depresie cu atacuri de panică și o întrebare la care nu mai știa răspunsul: cine sunt și de ce sunt aici? 

A căutat ajutor la psihologi, diverși specialiști, psihiatri. Nimic nu s-a potrivit cu adevărat. Până când o prietenă a invitat-o la o școală de coaching.

Acolo și-a amintit de visul din adolescență.

La 36 de ani i se părea prea târziu să înceapă o formare în psihoterapie. Știa că durează patru, cinci ani și a zis pas. 

A devenit coach în schimb, a început să aibă clienți aproape fără să încerce și s-a trezit șocată de ce i se întâmpla. 

La 42 de ani, ceea ce la 36 părea imposibil a devenit evident. S-a înscris la prima școală de psihoterapie. Acum, la 48, a început-o pe a doua, în psihoterapia traumei.

De ce visurile rămân blocate și cum le deblochează metoda COPIL

Mădălina: pot majoritatea oamenilor să-și trăiască/implineasca visurile?

Mirela: Da, iar eu pentru asta folosesc o metodă construită din ani de terapie, coaching și cercetare: metoda COPIL.

Numele nu cred că e întâmplător. 

Am lucrat mai bine de două decenii în activismul pentru drepturile copilului, am avut proiecte personale prin care am ajutat familii să-și construiască o casă și cred că are o legătură profundă cu universul copilăriei. 

La 16 ani am decis că nu vreau căsătorie și nu vreau copii, o decizie asumată pe care am apărat-o față de toată lumea timp de trei decenii. Poate că și de acolo vine numele.

Metoda COPIL este un acronim. Fiecare literă reprezintă un set de tehnici psihologice validate științific, accesibile și transformaționale.

C vine de la clarificare. Totul începe cu o întrebare simplă: ce îți dorești cu adevărat și în ce direcție vrei să mergi?

O vine de la obstacole, cele pe care trebuie să le anticipezi înainte să apară, nu după. Sunt ca antrenamentul la sală: îți faci mușchi înainte să ridici greutăți, nu în momentul în care greutatea e deja în mâini. Tehnica se numește contrastul mental și a fost dezvoltată de cercetătoarea Gabriele Oettingen.

P vine de la pregătire, prototipare și pași mici. Unul dintre motivele pentru care visurile rămân visuri e că vrem totul dintr-o dată. Din ianuarie, de mâine, complet diferit. Creierul nu funcționează așa. 

Schimbarea vine cu nesiguranță, iar nesiguranța declanșează rezistență. Pașii mici nu sunt un compromis, sunt singura cale care funcționează pe termen lung.

I vine de la inimă bună. O metaforă pentru sistemul social al visului. Cine sunt oamenii care te ajută să ajungi acolo unde vrei? 

Dar aici trebuie să ai în vedere o distincție importantă: prietenii tăi personali și prietenii visului tău nu sunt întotdeauna aceiași oameni. 

Uneori familia și cei apropiați se opun, nu din rea voință, ci din teama de a te pierde.

L vine de la liniște, cu trei fațete: 

• liniștea interioară, adică gestionarea gândurilor și emoțiilor
• liniștea exterioară, adică limitele pe care le pui celor din jur
• liniștea financiară, relația cu banii de care ai nevoie ca să-ți realizezi ce îți propui. Mai ales la femei, banii pentru sine ajung mereu pe ultimul loc.

Nu există visuri mari și visuri mici: singurul criteriu care contează

Un vis nu trebuie să fie mare. Trebuie să fie al tău.

Asta este singura calitate care contează cu adevărat. Pentru că ce pare enorm pentru cineva poate părea banal pentru altcineva, și invers. 

Nu există o unitate de măsură de măsură cu care să măsori dacă visul tău merită sau nu să fie luat în serios.

Și totuși, există o diferență între un vis și un obiectiv obișnuit. Sau între un vis și un KPI de business, oricât de important ar fi acela.

Diferența o simți în corp.

Un vis îți dă energie. 

Te gândești la el și simți că stai mai drept în scaun. 

Abia aștepți seara, după ce te întorci de la serviciu, să ai un pic de timp pentru el. Abia aștepți weekendul să te mai gândești la el o clipă.

Un obiectiv oarecare, important, necesar, da, dar care nu este visul tău, face exact opusul. Simți că ți se lungesc brațele. Că energia se scurge pe sub masă.

Corpul tău știe. Ascultă-l.

Metoda COPIL a fost construită pentru visuri tocmai din acest motiv: 

pentru că nimeni nu ne învață cum să ne urmărim visurile. 

La școală nu există ora „ce vrei tu". 

Există cel mult întrebarea „ce vrei să te faci când ești mare?", care este cu totul altceva. Una te îndreaptă spre utilitate socială, cealaltă spre tine.

Povești reale: oamenii care și-au trăit visul cu Metoda COPIL

În anii de lucru cu oamenii, am văzut metoda funcționând în cele mai diferite contexte.

O psihoterapeută din comunitate și-a dorit să scrie o carte pe un subiect tabu: De ce oamenii nu mai fac sex? 

Să scrii despre asta în România, o țară conservatoare, nu este un lucru ușor. Dar Gina și-a clarificat visul, și-a anticipat obstacolele, inclusiv vocile critice, și a făcut-o, pas cu pas.

O altă cursantă, Ina, a venit la un curs de dinaintea pandemiei. Atunci făcea fluturași din pâslă și a spus în fața grupului, pentru prima oară cu voce tare, că visul ei este să aibă un magazin în care să vândă ce creează. 

S-a emoționat tot grupul. Astăzi acel magazin există. Se numește Vesel Futuraș și este în Timișoara.

Cineva din echipa mea a făcut opt ateliere de facilitare cu metoda COPIL într-un singur an. Unul dintre ele a fost găzduit chiar în magazinul Inei.

Au fost și copii care s-au născut în comunitatea noastră, cel puțin două cazuri documentate. 

O femeie din Galați, recăsătorită, își dorea un copil dar se temea că partenerul ei, care avea deja un copil, nu și-ar mai dori. 

Am rugat-o să-și clarifice mai întâi visul ei, fără să se gândească la ce vrea el. Apoi am lucrat la obstacole, a luat și câteva sesiuni de psihoterapie ca să se pregătească pentru conversația importantă. Și a reușit.

Au fost business-uri puse pe picioare, cărți scrise, tranziții de carieră, multe, foarte multe. 

Vin spre acest concept mai ales oameni între 40 și 60 de ani, 

care au avut o primă carieră și acum vor altceva.

 Oameni care simt că au consumat acea etapă și se uită spre ceva mai al lor.

Cei 3 sabotori interiori care îți țin visurile în loc

În metoda COPIL, la litera L, lucrăm mult cu conceptul de sabotori. Iar cei trei care fac cele mai mari ravagii sunt, din experiența mea, aceștia:

1. Perfecționismul. Dacă nu este perfect, nu are rost. Dacă această carte, acest site, această idee nu iese impecabil din prima, o să râdă toată lumea de mine.

Dar nu trebuie să fie perfect. 

Trebuie să fie cum poate să fie acum. 

Faci o primă versiune, testezi, înveți, faci a doua versiune mai bună. 

‍Perfecționismul vine adesea din experiențe vechi, din momentele în care premiul 1 nu a fost de ajuns, sau din frica de a fi criticat. Și tocmai de aceea pare o calitate, nu un sabotor.

2. Mentalitatea de victimă. Nu mă ajută nimeni. Nu am pe nimeni alături. Alții pot, eu nu. Mie nu mi se va întâmpla niciodată.

Această voce interioară poate fi atât de familiară încât pare adevăr, nu poveste. 

Dar este un sabotor, pentru că te ține în loc exact în momentul în care ai putea face un pas.

3. Hipervigilența. Trebuie să țin totul sub control. Trebuie să fiu atentă la toate variabilele posibile, să nu se întâmple ceva neprevăzut.

Și aici este poate cel mai subtil dintre cei trei. Pentru că hipervigilența arată, la suprafață, ca responsabilitate, ca atenție, ca grijă.

Oamenii o pun chiar la categoria puncte forte la interviuri de angajare.

Dar în spatele ei se ascunde, de cele mai multe ori, traumă.

Faptul că observi tot, reacțiile oamenilor, tonul vocii, semnalele dintr-o încăpere, poate părea un dar. 

Până în momentul în care îți dai seama că tocmai pentru că le observi pe toate, nu mai intri în încăpere. Nu mai faci pasul. Citești toate semnele și rămâi pe loc.

Acesta este paradoxul sabotorilor: 

în societatea noastră, ei sunt adesea premiați. 

Perfecționistul este admirat. Omul vigilent este considerat serios. Victima primește uneori compasiune.

Și tocmai de aceea sunt atât de greu de recunoscut.

România, ca societate, poartă în ea traume din cel puțin trei generații, războiul, comunismul, tranziția. 

Traume care nu au fost niciodată adresate și care s-au transmis mai departe. 

Prin urmare, mulți dintre noi funcționăm cu acești sabotori fără să știm că îi avem, pentru că ei au fost normali în familiile noastre, în școlile noastre, în cultura noastră.

Primul pas este să îi recunoști. 

Al doilea, să înțelegi că nu sunt identitatea ta.

Exercițiu practic: Cum un vis amânat de ani de zile poate deveni concret

Dacă ai veni la mine și mi-ai spune că de cinci ani, la început de an, revine același vis și tot nu îți iese, primul lucru pe care te-aș ruga să-l faci este să îl pui în scris.

Cu cât mai multe detalii.

Și de obicei exact aici este problema. Oamenii scriu eticheta visului, nu visul. 

Vreau să trăiesc un an în Bali. Și gata. Dar asta nu este un vis clarificat, este un titlu.

Ca să clarifici, ai nevoie să cercetezi. 

Cum au făcut alții care și-au dorit același lucru? 

De ce resurse au avut nevoie? 

Cu ce obstacole s-au confruntat? 

Cum au început?

După ce ai făcut asta, te-aș întreba: pe o scară de la 1 la 10, cât de mult te entuziasmează acum visul tău?

Să zicem că răspunzi 7.

Atunci te-aș întreba: ce ar trebui să mai adaugi, ce ar trebui să mai fie prezent în acel vis, ca să ajungă la 8?

Și apoi la 8,5. Și tot așa.

Nu mă las de capul tău până nu îți văd ochii strălucind.

De ce? Pentru că știu din experiență că mulți oameni nu își dau voie să își imagineze ce și-ar dori cel mai mult pe lume. 

Se opresc la 7 din teama de a nu fi dezamăgiți. Dar energia nu vine de la 7. Vine de la 9,5.

Dacă însă, chiar și după ce am adăugat tot ce putea fi adăugat, ochii tăi nu strălucesc, atunci merită să ne întrebăm dacă acesta este cu adevărat visul tău. 

Sau este ceva ce crezi că ar trebui să îți dorești.

Iar dacă este cazul, asta explică de ce îl amâni de cinci ani.

Odată ce am clarificat visul, mergem mai departe: la obstacole.

Pentru că dacă de cinci ani nu ai făcut nimic în direcția lui, există o explicație. Cel mai probabil îți este teamă de ceea ce ar putea apărea pe drum. 

Și atunci, în loc să lăsăm teama să lucreze în umbră, o scoatem la lumină.

Te întreb direct: care crezi că sunt obstacolele tale?

Cel mai des aud două răspunsuri: n-am timp și n-am bani.

Și de acolo continuăm.

Ce faci când partenerul nu îți susține visul: ce spune știința

‍

Este una dintre cele mai delicate situații cu care mă întâlnesc: omul care știe ce vrea, dar se teme că dacă merge în direcția visului său, va pierde relația.

Și nu este o teamă irațională.

John Gottman, cercetătorul care a studiat zeci de mii de cupluri în celebrul său Love Lab, un apartament în care cuplurile stăteau 24 de ore și erau filmate, a reușit să prezică divorțul cu o acuratețe de 95%, după doar trei minute de interacțiune vizionată.

Unul dintre principiile unui cuplu fericit, descoperite de el pe baza acestor studii, este exact capacitatea reciprocă de a te lăsa influențat de partener. 

Și un altul, explicit: capacitatea de a susține partenerul în visurile sale.

Așadar, nu este un detaliu. 

Este unul dintre pilonii unei relații sănătoase.

Există însă și extrema cealaltă, la fel de problematică: partenerul care, din iubire, renunță complet la visurile lui și trăiește doar prin visurile celuilalt.

 Eu sunt fericită dacă el este fericit.

În metodologia noastră, acestea se numesc visuri vicariante, visuri trăite prin intermediarul altcuiva. 

Le vedem des în cupluri, dar și în relația dintre părinți și copii, atunci când un părinte își împinge copilul spre o carieră care este, de fapt, visul lui netrăit.

Problema este că în timp, acest mecanism rodează relația. 

Cel care visează poartă o povară dublă: să viseze și pentru sine, și pentru celălalt. 

Iar cel care a renunțat la propriile visuri acumulează, fără să știe, o frustrare care iese la suprafață mai devreme sau mai târziu.

Echilibrul sănătos arată altfel: eu am visurile mele, tu ai pe ale tale, și ne sprijinim reciproc.

De ce ne e rușine să cerem ajutor pentru visurile noastre

Da. Și este ceva cu care lucrăm explicit în metoda COPIL, la litera I - inima bună, adică oamenii care vor fi alături de tine în drumul spre visul tău.

Dar acești oameni vor fi alături de tine doar dacă le ceri ajutorul. Și tocmai acolo apare blocajul.

Mulți dintre noi am crescut cu cheia de gât. Generația care a trebuit să se descurce devreme, cu responsabilități mult prea mari pentru vârsta și capacitățile pe care le avea. 

Și dacă nu se descurca, era certată. Uneori chiar bătută.

Și ne lăudăm cu asta. Eu la cinci ani mergeam singur la școală. Ăștia de azi nu știu să-și lege șireturile.

Dar trebuie să fim onești: am devenit oameni ca lumea în pofida acestor experiențe, nu datorită lor. 

Dacă ne uităm la statistici, suntem excepția. 

Mulți dintre cei din jurul nostru poartă suferințe psihologice mari, nu știu ce vor de la viață la 40 sau 50 de ani și nu se simt împliniți.

Costul de a nu cere ajutor este URIAȘ.

Pentru că toate resursele de pe lumea asta vin prin intermediul altor oameni. 

Toate. Dacă îți tai accesul la ele, din rușine, din mândrie sau pentru că pur și simplu nu știi cum să ceri, îți tai și accesul la visul tău.

Și mai este o situație: uneori vrei să ceri ajutor, dar oamenii din jurul tău nu întâmpină visul tău cu deschidere. 

În cazul acesta, soluția nu este să renunți la vis. Este să îți muți visul într-un alt context social.

Să ieși din mijlocul oamenilor care îți arată cât de imposibil este 

și să intri în spațiile unde oamenii au realizat deja ce îți dorești tu. 

Oameni care îți spun da, sigur că se poate și care sunt dispuși să dea un contact, să sune pe cineva, să fie acolo dacă nu îți iese din prima.

Nu mai astepta momentul potrivit: visul tau incepe acum

Mădălina: Suntem o generație care a fost adult mai repede decât era cazul. Ne pricepem să ne micșorăm visurile, să le ascundem sau să nu mai vorbim despre ele. 

Închei episodul rugându-te să transmiți un mesaj celor care s-au entuziasmat un pic citind acest articol, dar care, odată ce au închis pagina, dau scroll mai departe și există toate șansele să nu facă nimic. 

Ce le spui?

Mirela: Nu aș vrea să folosesc cuvintele mele pentru asta. 

Am în față cartea mea, Dream Management, și vreau să citesc singurul lucru din ea pe care nu l-am scris eu, dar care m-a impresionat atât de mult încât l-am inclus. Este un poem.

Frica noastră cea mai mare nu este faptul că suntem inadecvați. 

Frica noastră cea mai mare este de a fi peste măsură de puternici. 

Lumina noastră și nu întunericul din noi ne înspăimântă cel mai tare.

Ne întrebăm: cine sunt eu ca să fiu briliant, talentat, fabulos? 

De fapt, cine ești tu ca să NU fii?

Suntem fiii lui Dumnezeu. 

Jocul nostru la scară mică nu folosește nimănui. 

Nu este nimic înțelept în a ne micșora pe noi înșine, astfel încât ceilalți să nu se simtă nesiguri în preajma noastră.

Ne-am născut cu toții pentru a străluci așa cum fac copiii. 

Ne-am născut ca să manifestăm gloria lui Dumnezeu care e înăuntru nostru, nu doar în unii din noi, în fiecare din noi.

Și când permitem luminii noastre să strălucească, inconștient dăm altora posibilitatea de a face același lucru. 

Și când ne eliberăm de fricile noastre, prezența noastră, în mod automat, îi eliberează și pe ceilalți.

‍

Mădălina: Undeva, în minutele în care ai citit acest articol, poate că a venit ceva spre tine. Un gând, o imagine, un vis pe care îl știai deja dar pe care l-ai tot amânat. 

Sau poate doar o întrebare: oare de ce nu îmi permit să visez mai mult?

Oricare ar fi fost, nu îl lăsa să treacă. Stai cu el un pic.

Mirela Oprea și metoda COPIL nu promit transformări peste noapte. 

Promit structură, claritate și un spațiu în care visul tău poate fi luat în serios, poate pentru prima oară de mult timp.

O poți găsi pe Mirela pe rețelele de socializare, unde continuă conversația despre visuri, blocaje și tot ce înseamnă să îți construiești drumul spre ce îți dorești cu adevărat.

Și poate că tocmai asta e lecția pe care o lași să se așeze după ce închizi această pagină: nu dimensiunea visului contează, ci faptul că este al tău. 

Că îl recunoști. 

Că nu îl mai lași să aștepte un moment mai bun, un an mai potrivit, o versiune mai pregătită a ta.

Versiunea de acum e suficientă ca să facă primul pas.

‍

Acest articol este inspirat din episodul 164 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

‍