Ce sunt traumele transgeneraționale și cum poți începe vindecarea lor

Trauma transgenerațională e un subiect despre care se vorbește din ce în ce mai mult.

Uneori cu seriozitate, alteori prea superficial, ca o etichetă aplicată la orice stare de disconfort.

Și totuși, dincolo de trenduri, există realitatea: purtăm în noi nu doar propriile experiențe, ci și povești, răni și tipare emoționale transmise din generație în generație.

Am avut o discuție cu Raluca Anton – psihoterapeut, autor și formator – pentru a ajuta pe oricine are nevoie să înțeleagă mai bine ce sunt, de fapt, traumele transgeneraționale. 

Cum le recunoști?

Cum îți influențează viața?

Dar, mai ales, cum poți începe procesul real de vindecare?

Raluca vorbește despre acest subiect cu claritate, respect pentru suferință și un profund simț al responsabilității.

Nu vorbește despre "vindecare rapidă", nu despre "rețete magice", ci despre un drum conștient, asumat, pe care fiecare dintre noi îl poate începe – în ritmul său.

Dacă ai simțit vreodată că trăirile tale sunt mai grele decât poveștile vieții tale, dacă vrei să înțelegi mai bine ce porți cu tine din trecutul familiei tale, te invit să citești mai departe.

Această conversație e despre înțelegere. 

Și poate, despre primul pas spre eliberare.

Cine este Raluca Anton și cum își organizează săptămâna între terapie și familie

Mădălina: O să încep cu o întrebare clasică de la Thinking Made Visible: Cine ești tu?

Raluca: Un om care se bucură foarte tare de lucrurile pe care le face în fiecare zi, atât profesional, cât și personal. Sunt foarte pasionată de meseria mea. 

Îmi place mult să studiez psihologia, să îi cunosc pe oamenii cu care lucrez și să descopăr noi înțelesuri despre cum funcționăm noi, ca oameni. Alte pasiuni nu am, doar preluate prin asociere cu cei apropiați mie.

Mădălina: Îmi descrii cum arată o săptămână de muncă pentru tine?

Raluca: În social media pare că sunt peste tot, dar în realitate, lucrurile sunt mai echilibrate. De când a apărut Ana în viața noastră, mi-am dorit să închei ziua de muncă în jur de 16:00-17:00, ca să petrecem timp împreună. 

Sunt și excepții, când mai apar evenimente sau live-uri seara, dar în general, respect acest program.

Lunea e zi de administrative, pentru că am observat că oamenii uitau adesea de ședințele de terapie la început de săptămână. 

Vinerea e o zi mai lejeră, cu mai puține cursuri sau terapii. Miezul săptămânii, între marți și joi, e cel mai intens.

Am redus din ședințele de la cabinet pentru a mă dedica și altor proiecte care îmi aduc bucurie. Nu vreau să renunț la terapie, pentru că de acolo îmi iau multă energie, deși este un spațiu profesional care consumă mult emoțional.

Anul acesta mi-am propus să simplific cât de mult lumea asta interioară, să te ajut să înțelegi mai clar ce trăiești, fără să te pierzi în avalanșa de informații.

De ce a ales Raluca Anton să urmeze psihologia

Mădălina:Îmi place mult cum ai subliniat binecuvântarea și blestemul informației, care e la câteva clicuri distanță, dar de multe ori face mai mult rău decât bine. 

Dar, înainte să intrăm în subiect, când ai ales să faci psihologie? De ce ai ales?

Raluca: N-am ales conștient, în sensul clasic. Mi-am dorit să fac ceva în zona asta a dreptății. 

Am dat la Academia de Poliție, dar, Doamne, îți mulțumesc că n-am intrat! La ultimul examen mi-am dat seama că nu vreau să lucrez acolo. L-am sunat pe tata să mă ia, dar el mi-a spus că, dacă am început procesul, să îl duc până la capăt.

Mama a fost cea care mi-a sugerat psihologia. 

A zis că mi s-ar potrivi și am depus dosarul la Drept și apoi, în ultima clipă, am realizat că nu sunt împăcată cu decizia. Așa că i-am spus tatei să mergem să mutăm dosarul la Psihologie. 

A fost cea mai bună decizie! Din primul an m-am îndrăgostit de tot ce învățam.

Pentru mine, facultatea, masterul și doctoratul n-au fost niciodată o corvoadă. 

Când faci ceea ce iubești, nu simți efortul. În plus, nu există o separare clară între viața personală și cea profesională. 

Gândul la clienți îmi vine și acasă, cum și gândul la Ana mă însoțește la cabinet. 

Și asta este în regulă, nu trebuie să învățăm să separăm lucrurile complet.

Cum este privită trauma transgenerațională astăzi: între marketing și realitate

Mădălina: Astăzi se face mult marketing și pe tema traumelor emoționale. A devenit trendy să vorbești despre ele, dar pentru cei care sunt în proces de ani de zile, poate fi frustrant să vezi promisiuni de vindecare în două ore. 

Cum vezi tu partea bună, dar și superficialitatea din jurul acestor subiecte?

Raluca: Ca orice lucru în trend, și acesta este speculat. Se întâmplă peste tot, și în medicină, și în alte domenii: apar experți care, de fapt, nu sunt experți, dar subiectul vinde. 

Zona de well-being e acum a doua industrie ca venit, după IT.

Mă înfurie impostura asta, dar am învățat să mă uit la ce fac ei și să mă întreb: 

„Eu cum pot să cresc din experiența asta?”. 

De multe ori, lucrurile care ne enervează reflectă ceva din noi.

Ce mi se pare periculos este că mulți nu știu să gestioneze emoțiile puternice ale oamenilor. 

Dacă nu știi să conții emoțional pe cineva aflat într-o suferință profundă, riști să-l traumatizezi din nou. 

Lucrând cu astfel de vulnerabilitate, nu e despre a lua durerea omului, ci despre a-l însoți atent, fără să-i adaugi încă o rană.

Eu am învățat despre traumele transgeneraționale cu multă grijă, studiind, participând la cursuri, explorând smerit un teritoriu nou pentru formarea mea de bază în terapie cognitiv-comportamentală. 

Cred că e esențial să alegi cu cine lucrezi, ca să te simți în siguranță în procesul tău.

Trauma transgenerațională: ce este și cum o recunoaștem

‍Mădălina: Mi-a plăcut că ai punctat faptul că, deși nu ai o formare clasică în psihologie transgenerațională, pasiunea ta e uriașă. 

Din perspectiva ta de practician, ce este trauma transgenerațională?

Raluca: Legat de formări, am făcut multe cursuri și am descoperit că, indiferent de școală, esența rămâne aceeași: aceleași idei, doar împachetate diferit.

Trauma transgenerațională, așa cum o înțeleg eu, e ca un bulgăre de zăpadă sau un cartof fierbinte care se rostogolește dintr-o generație în alta. 

Dacă bunica mea a trăit un abuz în timpul războiului, de exemplu, poate a transmis mai departe mesajul "nu ai încredere în bărbați". 

Intenția era de protecție, dar mesajul, fără context, a devenit o povară emoțională pentru generațiile următoare.

Traumele acestea sunt adesea confundate cu experiențele directe cu părinții noștri.

Dar trauma transgenerațională reală vine din suferințele și lecțiile bunicilor și străbunicilor.

În procesul terapeutic, ceea ce facem este să aducem la suprafață aceste povești moștenite. 

Tu ajungi să alegi ce vrei să duci mai departe și ce vrei să vindeci. 

Iar aici apare adevărata muncă emoțională: să spargi cicluri vechi și să construiești un drum nou, conștient și sănătos.

Cum se transmit traumele din generație în generație 

Mădălina: E foarte complicat procesul despre care vorbim. Prin urmare, pe scurt, te întreb: 

Cum transmitem aceste traume transgeneraționale?

Raluca: Depinde foarte mult cum gândim procesul de vindecare. Mulți se întreabă dacă e nevoie să meargă să spună părinților despre ce simt. 

Eu întotdeauna întreb: de ce vrei să le spui? Care este nevoia ta în acel moment?

Dacă vrei să fii auzit, să lipești cuvintele tale de o furie pe care o porți în tine, atunci mai întâi e nevoie să-ți gestionezi furia. 

Altfel, riști să nu-ți atingi scopul și doar să creezi o nouă rană.

De multe ori, nici nu mai e nevoie să mergi să spui. Oamenii aceia, părinții, știu deja, într-un fel sau altul, că au avut un impact asupra ta. 

Dacă totuși alegi să vorbești, e important să construim împreună un dialog eficient. 

Nu suntem obișnuiți să ducem conversații dificile și trebuie să te pregătești pentru orice răspuns, fie el pozitiv sau defensiv.

Claritatea asupra propriei intenții e esențială: vrei să obții înțelegere, blândețe și compasiune? 

Dacă da, și simți că asta îți poate aduce vindecare, atunci merită să faci pasul.

Cum să vorbești cu părinții despre traume, fără reproșuri

Mădălina: Cum putem comunica cu generațiile din urmă despre ce ne-a durut, fără să pară că le reproșăm? 

Mulți părinți reacționează cu durere când aud „m-ai traumatizat”, pentru că în mintea lor apare gândul: „Eu am făcut tot ce am putut”.

Raluca: Întrebarea pe care e important să ți-o adresezi este: Ce nevoie am când vreau să spun părinților mei că m-au rănit? 

Vreau să fiu auzit? Validat? 

Înțeles? 

Sau am nevoie să-mi ușurez furia?

Dacă e vorba despre furie, întâi trebuie să o gestionezi. 

Altfel, riști să creezi un conflict care îți îndepărtează părinții și nu aduce niciun fel de vindecare.

Când vrei să spui ceva greu cuiva apropiat, e important să nu mergi cu un mesaj negativ formulat ca o acuză. 

Când spui „Tu mi-ai făcut asta”, creierul celuilalt intră imediat în defensivă. 

Chiar dacă știe, într-un colț de suflet, că ai dreptate, tot nu te va asculta cu adevărat.

Mai funcțional e să spui: 

Am nevoie să mă asculți. Nu să-mi dai sfaturi, nu să mă corectezi. Doar să fii acolo. 

În felul ăsta, comunici despre tine, nu despre greșelile lor.

Nu e vorba să le predai o lecție despre traume și generații. 

E vorba să-ți ceri, cu blândețe, nevoia.

Cum putem opri transmiterea traumelor către copiii noștri

‍Raluca: Întrebarea „Cum fac să nu transmit mai departe?” apare des. 

Și primul pas este conștientizarea. Trebuie să înțelegi dinamica relației:

• ce interacțiuni ai avut cu părinții,
• în ce contexte,
• ce mesaje s-au transmis,
• ce emoții ai simțit frecvent.
  

Eu le recomand oamenilor să-și facă hărți, mind maps – să deseneze, să vizualizeze relația. 

Creierul are nevoie de cadru și context, ca să înțeleagă.

Odată ce înțelegi povestea cu compasiune, realizezi că nu e mereu nevoie să mergi spre ceilalți ca să le spui ce ți-au făcut. 

Poate i-ai răni, chiar dacă intenția lor a fost una bună, de protecție.

Sigur, sunt și povești cu abuz, durere profundă – acolo lucrăm cu corpul, cu ce s-a înregistrat somatic. 

Dar în majoritatea cazurilor, conștientizarea e urmată de alegere.

Poate te auzi vorbind ca părintele tău. Te poți opri și spune: „Stai puțin, asta nu se mai potrivește aici.” Și să alegi diferit.

Uneori, tocmai din dorința de a nu transmite mai departe ce ai trăit tu, apare o altă formă de poveste, pe care o va vindeca copilul tău. 

Asta facem, generație după generație: vindecăm suferința celor dinainte.

Noi, copiii „nevăzuți emoțional”, creștem acum copii extrem de văzuți emoțional. 

Asta e o formă de vindecare.

Ce să le răspundem celor care nu cred în traumele transgeneraționale

Mădălina: Sunt mulți care dau ochii peste cap când le spui: „Uită-te în familia ta, vezi ce ai preluat.” 

Îți spun că bunica a trăit altă viață, altă lume, alt oraș, altă epocă. 

Cum le-ai vorbi celor care resping ideea asta, dar în același timp trăiesc în suferință?

Raluca: Acolo unde apare rezistență, e de fapt un mecanism de protecție. 

Rigiditatea asta cognitivă e un tipar care, cel mai probabil, i-a ajutat pe acei oameni să facă față dezamăgirilor.

Nu poți convinge pe nimeni cu forța. 

Ce poți face este să simplifici, să vorbești despre aceste lucruri în moduri diferite, poate din perspective diferite, astfel încât să apară o mică deschidere.

Eu, în terapie, spun așa:

„Stau sprijinită cu spatele de ușă. Tu ești de cealaltă parte. Nu-ți spun nimic. Doar stau aici. Vrei să-mi spui ceva? Nu? E ok. Doar stau. Vrei să-ți spun ceva? Nici nu contează. Stăm.”

Din liniștea asta, uneori apare ceva.

Le spun: „Vrei doar să mă lași să te întreb: cum e să stai așa?” Poate nu simți nimic. E în regulă și asta. Sau poate simți disconfort în corp. 

De acolo, încet, începem să lucrăm.

Nu e despre a le arăta adevărul. Ci despre a aprinde o frontală – cum îmi place să numesc cortexul prefrontal – care să lumineze o posibilă conexiune. 

Nu forțezi nimic. Doar îi însoțești.

Frica modernă a părinților: să nu-și traumatizeze copiii

‍Mădălina: Avem acces la atât de multă informație despre traume, psihoterapie și parenting, încât unii părinți ajung într-o extremă: le e teamă să nu-și traumatizeze copiii. 

Trăiesc tensionat, încearcă să controleze tot, doar ca la 25 de ani copilul să nu ajungă în terapie. Cum vezi fenomenul ăsta?

Raluca: Îl văd des. Părinți panicați, hiperimplicați, care vor să facă „totul perfect”. 

Dar chiar această anxietate și supraprotecție pot deveni o traumă pentru copil.

Paradoxul este că, încercând să nu greșim, riscăm să pierdem contactul autentic.

Părinții sunt harta copilului. 

Nu trebuie să-i dai toate răspunsurile, dar nici să-i lași complet fără ghidaj. Dacă tu nu îi oferi repere, el se va rătăci printre opțiuni.

Și da, la școală se vede realitatea:

• lipsa toleranței la frustrare
• incapacitatea de autoreglare emoțională
• dificultăți în relaționare.
  

Autoreglarea emoțională înseamnă să știi ce simți, de ce simți și ce să faci cu emoția respectivă. 

Dacă tu, ca părinte, îi reglezi mereu emoțiile, copilul nu învață să o facă singur.

Ce poți face?

• Fii prezent
• Recunoaște-ți greșelile
• Fii disponibil să-l însoțești, nu să-l controlezi
• Arată-i că ajutorul se caută, nu se evită.
  

Nu poți preveni tot. 

Dar poți să fii acolo, cu sinceritate și sprijin. 

Și asta face toată diferența.

Este conștientizarea suficientă pentru a vindeca traumele emoționale?

Mădălina: Mulți încep procesul de vindecare pentru că doare. Nu-și găsesc locul, cariera, liniștea. 

Ajung să caute și, când pun cap la cap o parte din poveste, spun: „Am înțeles. Parcă s-a dus furia.” 

E suficientă conștientizarea?

Raluca: Este un pas esențial, dar nu suficient. 

În terapie, vorbim despre mai multe etape, prin care omul trece în mod ciclic, nu liniar. 

Îmi place să le predau și colegilor mei psihologi sub forma unui cadru clar:

1. Explorarea poveștii – aflăm ce simptome există, cum se manifestă viața emoțională și comportamentală.
   
   
2. Conceptualizarea – organizăm tot ce am aflat într-un model cu sens. Mulți oameni au acel moment de „Aha!”. Dar acela nu e finalul.
   
   
3. Acceptarea – cu compasiune, iertare (pentru tine, nu pentru ceilalți), și înțelegerea suferințelor celorlalți.
   
   
4. Schimbarea – adică să începi să trăiești și să reacționezi diferit de cum ai fost învățat.
   

Vindecarea nu e o înțelegere rațională. 

E o alegere repetată. 

Să faci altfel, deși instinctul îți spune altceva. 

Uneori simți că în camera ta interioară e prea aglomerat: vorbește bunica, unchiul, mama – și tu nu mai știi cine ești. Și atunci trebuie „să aerisești”.

În ceea ce privește durata, un an este un reper sănătos, în special dacă mergi săptămânal. 

Treci prin toate anotimpurile emoționale: aniversări, sărbători, relații. Acolo se activează tiparele adânci.

Și da, nu e vorba doar de terapie individuală. Grupul vindecă enorm. 

Când vezi cum se mișcă un grup în jurul unui om aflat în suferință, simți câtă forță are comunitatea. 

Avem o nevoie profundă de conexiune. 

Și, uneori, magia vindecării apare pur și simplu din faptul că nu mai ești singur în durerea ta.

De ce este importantă vulnerabilizarea în terapia de grup

Mădălina: Mă bucur că ai adus vorba despre lucrul în grup. 

Știu că mulți oameni ezită să participe la cursuri sau workshop-uri pentru că îi sperie ideea de a se vulnerabiliza în fața altora. 

Cum îi încurajezi să încerce?

Raluca: Aș începe cu exemplul meu. În urmă cu câțiva ani, ideea de a mă vulnerabiliza într-un grup nu exista pentru mine. 

Asta până când, într-o formare la terapie de cuplu, am descoperit un cadru experiențial, unde nu aveai cum să rămâi doar teoretic. 

Trăiam împreună experiențele.

Cei mai câștigați, de obicei, sunt cei mai sceptici. 

Îmi amintesc de un training de la Sibiu unde, la început, doi participanți au fost extrem de rezistenți și ironici. 

După două zile, exact ei au avut cele mai multe lucruri valoroase de spus la final.

Ce contează?

• Să alegi un facilitator care știe să conțină grupul.
• Să îți promiți ție că nu trebuie să spui nimic dacă nu vrei.
• Să-ți oferi șansa să fii acolo, să observi, fără presiune.
  

Emoțiile sunt contagioase. 

Când vezi și simți vulnerabilitatea altora, inevitabil începi să simți și tu. 

Efectul nu e magie, e pur și simplu activarea neuronilor oglindă din creier.

Îți garantez: dacă mergi într-un grup bine facilitat, chiar dacă la început nu spui nimic, la final vei simți ceva. 

Și poate, încet, vei avea curajul să te deschizi. 

Pentru că, în grup, realizezi ceva esențial: nu ești singur în povestea ta.

De ce este important să vindecăm rănile emoționale moștenite

Mădălina: O ultimă întrebare: de ce este important să înțelegem și să vindecăm traumele transgeneraționale?

Raluca: Eu privesc acest demers ca pe un proces similar cu medicina. Nu e filosofie, e ceva foarte concret. 

În terapie lucrăm cu suferințe invizibile – nu poți să faci o analiză de sânge care să îți spună că doare sufletul sau mintea.

Și totuși, creierul e un organ. Are nevoie de grijă.

Așa cum ne facem anual analize medicale, ar trebui să ne îngrijim și de povestea noastră emoțională. 

Pentru că exact cum moștenim un colesterol crescut, moștenim și:

• mecanisme mentale
• credințe
• frici și tipare emoționale
  

Și e păcat să nu simțim că putem avea mai mult control asupra propriei vieți, când, de fapt, putem.

Îmi place să le propun clienților un exercițiu:

Stai în picioare. Întoarce-te imaginar către trecut. 

Privește șirul generațiilor din spatele tău – părinți, bunici, străbunici. Imaginează-ți expresiile lor, durerile lor, felul în care stau, ce ar vrea să îți spună.

Și apoi pun întrebarea:

Chiar crezi că oamenii aceștia nu au niciun impact asupra poveștii tale de azi?

Dacă răspunsul e „nu știu” sau „poate”, înseamnă că e loc să deschizi ușa către vindecare.

Dacă încă nu simți, e în regulă. Fiecare are ritmul lui.

Dar să îți permiți măcar să-i vezi, să-i auzi... poate fi începutul unei înțelegeri profunde.

Poveștile lor au ajuns până la tine. Și merităm să le onorăm. 

Pentru că, prin a le înțelege, alegem să trăim mai liberi.

Mădălina: Înțelegerea traumelor transgeneraționale nu e un proces rapid și nici ușor.

Dar e un prim pas esențial pentru a trăi mai conștient, mai liber și mai împăcat cu propria poveste.

Conversația cu Raluca Anton nu își propune să dea rețete sau soluții rapide.

Își propune, în schimb, să deschidă o fereastră către întrebări mai profunde: 

Ce purtăm cu noi? Ce alegem să păstrăm? Ce putem transforma?

Dacă este prima dată când citești despre acest subiect, e firesc să simți că încă plutești printre concepte. Îți spun doar atât: ai timp. 

Vindecarea nu cere grabă. Cere răbdare, curaj și blândețe față de tine.

Te invit să continui explorarea alături de Raluca – fie prin articolele și podcasturile ei, fie prin gândurile și exercițiile pe care le împărtășește cu atâta grijă.

Pentru că, uneori, ceea ce începe cu o simplă întrebare poate schimba un întreg destin.

Acest articol este inspirat din episodul 72 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcast. 

Mai citește și despre: 

• Cum funcționează Banca pentru Alimente Cluj și ce impact are în comunitate 
• Banii și Legile Universale - Cum se completează?

‍

Sursa foto: Imagini generate cu AI

‍

‍

‍

‍

‍

‍