Ce înseamnă să fii asertiv?

Nu știu dacă ai observat, dar asertivitatea a devenit un fel de etichetă elegantă pentru orice formă de exprimare fermă.

Este un cuvânt pe care îl auzim peste tot. 

În ședințe, în cuplu, pe social media. 

Îl folosim ca justificare, ca reproș sau ca scuză. Uneori îl confundăm cu a spune lucrurilor pe nume. Alteori cu a nu mai tolera nimic. Și, din când în când, cu a face exact cum vrem noi.

Dar unde e linia dintre a fi asertiv și a fi autoritar?

Când pui limite și când, de fapt, impui?

Cum știi dacă taci prea mult sau vorbești prea agresiv?

Despre toate astea am discutat cu Petre Bârlea, psiholog, trainer și podcast host. 

Un om care se descrie ca „explorator neobosit al diversității umane” și exact așa se simte și conversația cu el: curioasă, cu multe exemple practice, fără etichete aruncate ușor.

În acest articol vei găsi multe lucruri practice despre ce înseamnă să comunici eficient:

• diferența dintre comunicarea agresivă, pasivă și pasiv-agresivă;
• cum arată asertivitatea în situații concrete, la birou și în cuplu;
• ce înseamnă, dincolo de cuvinte frumoase, să îți asumi ceva;
• cum începi să exersezi asertivitatea fără să-ți distrugi relațiile.

Textul acesta este pentru tine dacă ai simțit vreodată că spui „da” când ai fi vrut să spui „nu”.

Sau dacă ți s-a spus că ești prea tăios, când tu doar încercai să te faci auzit.

Sau dacă vrei să înțelegi cum poți rămâne prezent într-o conversație fără să ataci și fără să te retragi.

Pentru că, până la urmă, asertivitatea ține de felul în care alegi să fii în relație cu ceilalți: fără a purta o mască, fără a te pune în rolul de victimă, fără a simți nevoia să câștigi cu orice preț.

Și este la fel de util pentru profesioniști, manageri, parteneri de cuplu, părinți, pentru oricine relaționează cu alți oameni. Adică pentru noi toți.

Pentru că, în cele din urmăl, asertivitatea nu este doar despre comunicare.

Este despre felul în care te incluzi pe tine în conversație, fără să-l anulezi pe celălalt.

Lectură plăcută!

Cine este Petre Bârlea și ce îl face diferit?

‍

Despre Petre nu poți vorbi doar printr-o etichetă. 

Psiholog, marketer, trainer, explorator al minții umane, toate sunt adevărate, dar niciuna nu îl cuprinde complet.

A început în marketing digital, într-o perioadă în care online-ul „vorbea ultimul” în companii. 

Apoi a făcut tranziția către psihologie, NLP și psihoterapie ericksoniană, atras de dorința de a merge cât mai aproape de rădăcina comportamentelor umane. 

A navigat ani întregi între aceste două lumi, psihologie și marketing, o combinație pe care o numește, cu un zâmbet, „destul de evil”. De ce?

Pentru că atunci când înțelegi CE apasă butoanele oamenilor, vine la pachet și o responsabilitate etică uriașă.

Fascinația lui pentru diversitatea umană a început dintr-o întrebare destul de interesantă:  De ce nu funcționează toți oamenii ca mine?

De aici, curiozitatea s-a transformat în studiu: sociologie, antropologie, psihologie. Individ și grup. Minte și sistem. Emoție și comportament.

Pentru Petre, instrumentul principal de lucru nu este o metodă, ci propria persoană. 

În terapie se spune că vioara Stradivarius a terapeutului este el însuși. Asta înseamnă prezență, autocunoaștere, onestitate, inclusiv cu propriile limite.

Astăzi lucrează atât cu persoane care au trecut prin relații toxice, cât și cu companii, unde aduce tema asertivității într-un cadru pragmatic și aplicat. 

Misiunea lui, însă, rămâne aceeași, indiferent de context: să scoată la lumină potențialul oamenilor și să deblocheze ceea ce îi ține captivi.

Nu explorează de dragul explorării. Explorează pentru transformare.

Și poate că această direcție vine și din propria experiență. Se descrie ca fiind un adolescent anxios, retras, cu multe frici.

Descoperirea trecerii de la o mentalitate fixă la o mentalitate de creștere i-a schimbat perspectiva: nu suntem condamnați să rămânem în aceeași pătrățică pe tabla de șah.

Schimbarea este posibilă. 

Uneori lentă. Uneori inconfortabilă. Dar posibilă.

Iar pentru Petre, aceasta nu e doar o teorie. E un mod de viață.

Ce este comunicare agresiva: ton, limbaj non-verbal și cum afectează relațiile

Înainte să vorbim despre comunicare asertiva, e important ca fiecare să știe unde se află. 

Mulți oameni vor să „devină mai asertivi”, dar nu pot integra cu adevărat acest concept până când nu recunosc stilul din care pornesc. Iar unul dintre polii comunicării este stilul agresiv.

Comunicarea agresivă înseamnă, în esență, o focalizare aproape exclusivă pe propriile nevoi, dorințe și puncte de vedere, cu prea puțină sau deloc atenție pentru nevoile celorlalți. 

Este logica „așa facem pentru că eu spun asta”. Nu există dialog, ci impunere. Nu există negociere, ci demonstrație de forță.

Cei care comunică agresiv își impun punctul de vedere, fără a se consulta, sau a ține cont de celălalt.

La suprafață, agresivitatea poate însemna:

• ton ridicat
• critică frecventă
• ironii sau insulte
• intimidare
• dorința de a avea ultimul cuvânt.
  

Dar agresivitatea nu este doar verbală. Ea se transmite și prin:

• limbaj paraverbal - tonul, pauzele, accentul pus pe anumite cuvinte;
• limbaj non-verbal - expresia feței, postura, privirea;
• acea energie pe care o simți instinctiv, chiar dacă fraza rostită, sau cuvintele par neutre.

Poți rosti propoziții aparent diplomatice, dar dacă sunt încărcate de superioritate sau dispreț, mesajul adevărat se simte. 

Mulți oameni au experimentat acest tip de interacțiune: cuvintele sună neutru, dar corpul și tonul spun altceva.

O mare parte dintre cei care comunică într-un stil agresiv au de regulă și anumite justificări pe care probabil le-ai auzit: Nu sunt agresiv. Doar spun lucrurilor pe nume. Sau Am experiență, știu mai bine.

De cele mai multe ori, aici intervine un mecanism de apărare. 

Omul agresiv rareori se percepe ca fiind agresiv. 

El este convins că are dreptate și, mai mult, că face un bine.

Dacă nu îl scutur eu, cine s-o facă? devine explicația internă. 

Agresivitatea se maschează adesea în intenții bune, dar efectul rămâne același: ceilalți se simt atacați, micșorați sau reduși la tăcere.

Și aici apare primul pas spre asertivitate: să recunoști dacă, din când în când, te regăsești în acest stil.

Stilul pasiv în comunicare: de ce taci, ce pierzi și cum se acumulează tensiunea

Dacă stilul agresiv spune „eu contez și restul nu”, stilul pasiv transmite exact opusul: „tu contezi, eu mai aștept”.

În comunicarea pasivă, problema este evitată. 

Nevoile tale sunt puse pe locul doi, trei sau zece. 

Drepturile tale nu sunt negate explicit, dar sunt ignorate. 

De multe ori, dintr-o convingere adâncă: dacă îmi exprim nevoile, sunt egoist. Sau din dorința de a evita conflictul, critica, disconfortul.

Omul pasiv își spune că menține pacea. Că este zen. Că este matur. Că „nu merită” să facă valuri. În realitate, preferă să își ascundă:

• opiniile
• limitele
• nemulțumirile
• propriile dorințe.
  

Poate ai spus și tu, la un moment dat: Da, sigur, facem cum vrei tu, deși în interior simțeai cu totul altceva. 

Sau ai acceptat ceva ce nu îți era confortabil, sperând că poate o să se rezolve de la sine.

Comunicarea pasivă nu este doar verbală. 

Se vede și în comportament: tăceri prelungite, evitarea privirii, retragere, absența reacției. Uneori nici nu mai spui „nu”, doar dispari din conversație.

Problema este că ceea ce nu spui nu dispare. Se adună și ulterior se transformă în:

• frustrări
• resentimente
• senzația că nu ești văzut sau respectat.
  

Iar la un moment dat, tot ce ai ținut în tine explodează.

De aici vine expresia: Să te ferească Dumnezeu de mânia omului blând. Nu pentru că omul pasiv este violent, ci pentru că a acumulat prea mult timp fără să se exprime.

Stilul pasiv pare liniștit la suprafață. În interior, însă, este plin de tensiune nespusă.

Comunicarea pasiv-agresivă: cum arată, exemple și cum obosește relațiile

Dacă stilul agresiv apasă pe accelerație, iar cel pasiv frânează constant, stilul pasiv-agresiv le combină pe amândouă într-un mod confuz și obositor. 

Este un hibrid în care dorința de a confrunta se amestecă cu teama de a o face deschis.

La suprafață, totul pare în regulă. 

Verbal, o persoană pasiv-agresivă poate spune: Sigur, nu e nicio problemă.În spate însă, apar ironii, întârzieri intenționate, replici „în glumă” care înțeapă. 

Agresivitatea  este livrată indirect, pe ocolite, fără asumare directă.

Câteva exemple de comportamente pentru a recunoaște o persoană pasiv-agresivă:

• Un coleg acceptă să te ajute cu un proiect, dar amână să-ți dea partea lui până în ultimul moment, apoi urmează și o victimizare: v-ați obișnuit cu mine că eu știu să duc toate lucrurile astea.
• Lansează o replică înțepătoare, apoi o retrage rapid: Glumeam, nu te supăra.
  

În stilul pasiv-agresiv apare o ambivalență constantă: să spun ce mă deranjează sau să evit conflictul? 

Nehotărârea aceasta se transformă în mesaje amestecate. Cuvintele sunt diplomatice, dar tonul, expresia feței sau energia spun altceva.

Mulți oameni nu conștientizează acest stil. Oscilează între dorința de a-și impune punctul de vedere și teama de a pierde relația. 

Așa se adună frustrări, resentimente și, uneori, rupturi bruște: demisii trântite pe birou, prietenii încheiate fără explicații.

Paradoxal, persoanele cu stil pasiv-agresiv pot fi valoroase în echipe și relații. Problema nu este intenția, ci fricțiunea din comunicare. 

Fără asumare directă, nevoile rămân în ceață, iar ceilalți ajung să se simtă confuzi sau epuizați.

De aceea, următorul pas nu este să pui o etichetă, ci să înveți alternativa. Iar alternativa care echilibrează aceste extreme se numește asertivitate.

Asertivitatea: ce inseamna și cum poți pune limite fără să pierzi relații

Dacă stilul agresiv pune reflectorul doar pe tine, iar cel pasiv îl îndreaptă exclusiv spre ceilalți, asertivitatea stă undeva la mijloc. 

Nu este o invenție nouă, termenul a fost popularizat prin anii ’60–’70 în terapia cognitiv-comportamentală, dar principiile ei există de când există relații între oameni.

Asertivitatea deblochează comunicarea. 

Pentru că asertivitatea înseamna:

• exprimare onestă, directă a sentimentelor proprii și a nevoilor;
• punere de granițe și limite;
• rezistență la manipulare;
• comunicare autentică și directă, fără să îl anulezi pe celălalt.

Diferența față de agresivitate stă în ideea de echilibru și fair play. Nu este „facem doar ca mine”, dar nici „facem doar ca tine”. 

Este spațiul în care amândoi avem drepturi egale, iar conversația nu devine o luptă de forță.

Gândește-te la Aikido sau Judo. Nu este box, unde forța lovește forța. Este arta în care gestionezi energia celuilalt fără să îl distrugi. 

Scopul nu este să câștigi tu și să piardă celălalt, ci să ieșiți amândoi din interacțiune cu demnitatea intactă.

Asertivitatea are la bază câteva drepturi simple, dar puternice:

• Ai dreptul să fii tratat cu respect.
• Ai dreptul să spui „nu” fără vinovăție excesivă.
• Ai dreptul să te răzgândești.
• Ai dreptul să greșești.
• Ai dreptul să ceri ajutor.
• Ai dreptul să îți exprimi emoțiile fără ca altcineva să ți le invalideze.
  

În practică, asta poate însemna să spui la birou: 

În momentul acesta mă simt copleșit. Aș vrea să discutăm distribuirea sarcinilor. 

Sau într-o relație: 

Înțeleg că a fost o glumă, dar pe mine m-a deranjat.

Asertivitatea nu te face egocentric. Te învață să te incluzi în ecuație fără să îi excluzi pe ceilalți.

Iar când începi să o practici, nu doar comunicarea se schimbă. 

‍Se schimbă și calitatea oamenilor pe care alegi să îi ții aproape.

Ce înseamnă asumarea în comunicare: responsabilitate, consecințe și limite personale

Îmi asum! 

În ultima vreme auzim prea des asta și parcă este prea ușor spus. Asum a devenit un cuvânt rostit ușor, dar rar susținut prin fapte.

Pentru că asumarea nu înseamnă doar „recunosc că am zis asta” sau „da, eu am luat decizia”. Înseamnă ceva mai mult.

În forma ei matură, asumarea înseamnă trei lucruri:

• îmi asum decizia
• îmi asum rezultatul
• îmi asum consecințele rezultatului, plăcute sau inconfortabile.
  

Dacă spui ceva într-o relație, trebuie să poți accepta că acel ceva poate schimba dinamica. 

Dacă alegi un drum profesional, accepți că pot exista repercusiuni. Nu doar bifezi că ai spus ce aveai de spus și pleci mai departe.

Imaginează-ți că fiecare dintre noi are în jur o sferă, ca un balon. 

În sfera ta se află trăirile tale, nevoile tale, reacțiile tale, valorile tale, deciziile tale. În sfera celuilalt, ale lui.

‍A-ți asuma înseamnă să gestionezi conținutul propriei sfere.

Dacă îți spun: Felul în care mi-ai vorbit m-a făcut să mă simt ofensat, îmi asum emoția mea. Nu te etichetez, nu te atac, nu te definesc. Vorbesc despre mine. 

Însă felul în care tu reacționezi la asta ține de sfera ta. Nu este responsabilitatea mea să îți gestionez disconfortul sau vinovăția.

Aici se face diferența. 

Asumarea nu înseamnă că devii responsabil pentru emoțiile tuturor, dar nici că te speli pe mâini de impactul pe care îl ai. Îți porți partea ta de ecuație fără să invadezi terenul celuilalt.

Într-o comunicare matură, asumarea este linia de demarcație dintre:

• „eu am greșit, dar e vina ta că te-ai supărat” și
• „îmi recunosc partea mea și rămân în ea”.
  

Când înțelegi asta, începe să se schimbe modul în care porți conflictele. Nu mai lupți să ai dreptate. Îți asumi partea ta din ecuație.

Cum comunicarea asertiva poate rezolva un conflict în cuplu

În plan profesional, poate reușești să spui ce ai de spus. 

Dar în cuplu? 

Acolo unde miza nu e un task, ci iubirea, validarea, sentimentul de „acasă”? 

Acolo lucrurile se complică.

Există un context familiar multor cupluri: doi oameni implicați în carieră, amândoi apreciați la muncă, amândoi obosiți. 

El se așteaptă ca, atunci când ajunge acasă, ea să fi pregătit cina, nu comandată, ci gătită. Pentru el, asta înseamnă grijă și respect.

Ea, la rândul ei, lucrează la fel de mult. Când ajunge acasă, ultimul lucru pe care îl simte posibil este să mai intre într-un al doilea schimb. 

Pentru ea, a comanda mâncare este o soluție practică, nu o lipsă de implicare.

Nimeni nu spune direct ce simte.

Așteptările rămân nerostite sau sunt formulate ca reproșuri. Frustrarea se acumulează. În timp, relația cedează.

‍Mădălina: Cum ai purta această conversație asertiv dacă se poate din ambele roluri?

Petre: Da, super, foarte faină provocarea.

Asertivitatea nu garantează că celălalt va fi de acord. Dar îți oferă o șansă reală la o conversație onestă.

Dacă el ar încerca o comunicare asertiva, ar putea spune:

‍Mi-ar plăcea ca, atunci când ajung acasă, să găsesc o cină pregătită. Pentru mine, asta înseamnă că sunt important și că suntem o echipă.

Nu „Trebuie să gătești”. Ci „Mi-ar plăcea”.

Ea ar putea răspunde:

Înțeleg ce înseamnă asta pentru tine. În același timp, când ajung acasă sunt epuizată. Nu este un refuz față de tine, este limita mea de energie.

Doi oameni. Două nevoi. Fără atac, fără ironie, fără victimizare.

De aici începe negocierea matură. Nu din „tu nu faci”, ci din „eu simt” și „eu pot până aici”.

De ce merită să alegi stilul asertiv și cum îl înveți în viața reală

De fiecare dată când vorbim despre agresivitate sau pasiv-agresivitate, lumea tinde să se identifice cu rolul pasivului. 

Pentru că pasivul pare omul bun. Cel care tace. Cel care nu deranjează. Cel care nu face valuri.

Dar e chiar așa?

‍Mădălina: De ce ne e mai ușor să ne vedem pasivi, chiar și atunci când alții ne percep agresivi?

‍Petre: Ne e mai confortabil să ne victimizăm decât să ne asumăm partea activă din dinamică. 

E mai simplu să scrii un comentariu despre șeful tău decât să mergi să vorbești cu el.

Problema este că această strategie descarcă presiunea pe moment, dar nu schimbă nimic la bază.

Aici intervine avantajul stilului asertiv.

Nu este doar o tehnică de comunicare. Cercetările arată că adoptarea unui stil asertiv:

• crește stima de sine
• reduce anxietatea
• scade tendința spre depresie
• îmbunătățește relațiile
• te ajută să primești și să oferi feedback fără să intri în defensivă
• îți dă sentimentul de eficiență personală: „pot să gestionez situații dificile”.
  

Mădălina: Și atunci cum înveți asta? Pentru că sună bine, dar în viața reală nu iese așa ușor.

‍Petre: asertivitatea nu e magie. Sunt câteva concepte de înțeles și apoi practică.

Primul pas este înțelegerea.

Asta înseamnă psihoeducație: să înțelegi cum funcționează stilurile de comunicare, ce tipar activezi tu automat și de ce. Doar această lucru schimbă mult. 

Apoi vine partea mai puțin spectaculoasă, dar esențială: practica. 

Nu începi cu cea mai grea conversație din viața ta. 

Nu te duci direct să ceri mărirea de salariu amânată de cinci ani. 

Începi cu situații mici:

Cu un „nu” spus calm. 

Cu o nevoie exprimată simplu. 

Cu o limită pusă mai devreme, nu după ce ai explodat.

Pentru oamenii pasivi, o practică utilă este extrem de simplă: să se oprească de câteva ori pe zi și să se întrebe „Ce am nevoie acum?”. 

Pare banal, dar mulți dintre noi nici nu ne mai punem această întrebare. 

Nevoile sunt înghițite, amânate, negate. 

‍Asertivitatea începe exact aici: în reconectarea la tine.

Pe măsură ce exersezi, începe să dispară ruptura aceea dintre interior și exterior. Mulți oameni trăiesc două versiuni ale lor: la muncă tac și acumulează, acasă descarcă; profesional sunt „ghiocel”, personal sunt „ninja” sau invers. 

Această dualitate obosește enorm. Psihologii vorbesc despre disonanță, o luptă între două părți ale tale care nu s-au împăcat.

Asertivitatea le aduce la masă pe amândouă. Nevoile tale nu mai sunt separate de contextul exterior. Înveți să le formulezi într-un mod care reduce fricțiunea, nu o amplifică.

Și, uneori, schimbarea începe de la câțiva oameni. Într-o organizație, când cineva începe să refuze politicos, să formuleze clar și calm, cultura începe să se miște. Nu peste noapte. Dar se mișcă.

Și da, uneori asertivitatea înseamnă și pasivitate asumată. 

Spre exemplu, stai la coadă la farmacie. Dacă cineva se bagă în fața ta și miza este de 30 de secunde, poți alege să nu începi o confruntare.

 Iar diferența e uriașă: nu pleci frustrat, nu rumegi scena trei zile, nu te simți mic. Ai ales conștient să nu lupți.

Asta este diferența majoră.

Nu reacționezi automat. Alegi.

Și poate aici stă cel mai mare avantaj al asertivității: te scoate din rol. 

Nu mai ești nici victima, nici agresorul. Devii participant conștient la propria viață.

Cum ar arăta o lume în care majoritatea dintre noi am comunica asertiv?

Petre: ar fi o lume superbă, și la asta aș vrea să îmi aduc contribuția la nivel micro. Dacă se schimbă puțin fiecare, oamenii ar trăi mult mai împăcați cu ei înșiși.

Și m-aș duce în zona terapiei somatice.

Peter Levine spunea că planeta ar deveni cu adevărat mai înțeleaptă atunci când oamenii care o compun ar avea sisteme nervoase autoreglate.

Cu alte cuvinte, când nu am mai reacționa din orice trigger, când nu ne-am mai simți atacați din nimic și nu am mai funcționa constant în fight, flight sau freeze (luptă, fugă, îngheț).

În limbajul comunicării, fight-ul este agresivitatea. Flight-ul poate fi pasivitatea. 

Răspunsul asertiv apare atunci când nu mai reacționezi din automatism, ci alegi cum răspunzi.

Într-o astfel de lume, oamenii ar trăi mai împăcați cu propriile nevoi. 

Ar spune „nu” fără să se simtă vinovați și ar auzi un „nu” fără să se simtă respinși. Nu ar mai adăuga fricțiune inutilă unei vieți care și așa vine cu suficiente provocări.

În organizații, ar însemna mai puține lupte de putere și mai puțină tensiune acumulată pe sub masă. 

În cupluri, mai puține resentimente care explodează după luni de tăcere. 

În spațiul public, mai puține reacții disproporționate și mai multe răspunsuri asumate.

Poate sună utopic. 

Dar schimbarea nu începe la nivel global. 

Începe la nivel micro. 

Un om care învață să-și regleze reacțiile și să-și exprime nevoile schimbă dinamica unei relații. Mai multe astfel de dinamici schimbă o echipă. Iar echipele schimbă organizații.

O lume asertivă nu ar fi o lume fără conflicte. Ar fi o lume în care conflictele nu mai sunt duse din frică sau atac, ci din asumare și responsabilitate.

La final, poate merită să rămâi cu un gând simplu: asertivitatea se vede în momentele mici. 

În felul în care spui „nu” fără să te scuzi excesiv. 

În felul în care spui „da” fără să acumulezi resentimente. 

În curajul de a formula o nevoie înainte să devină reproș.

Dacă ai citit până aici, te invit la un exercițiu simplu: gândește-te la o conversație pe care o amâni. Una în care ai ceva de spus, dar încă nu ai găsit forma potrivită. 

Nu trebuie să iasă perfect. Aplică una dintre strategiile din acest articol și vezi ce iese. 

Iar dacă ți-a plăcut felul în care gândește Petre Bârlea, îl poți descoperi și în podcastul lui, The Real You Podcast. Este un spațiu în care vorbește despre sindromul impostorului, anxietate, tipare relaționale și multe alte teme profunde, abordate într-un mod care rămâne accesibil și ușor de urmărit.

Îl găsești și online, pe site-ul său personal, sau în social media - Facebook, Instagram.

Acest articol este inspirat din episodul 106 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

‍