Bogdan Bob Radulescu: ce inseamna sa fii om si lider

Când cineva te întreabă cine ești, cel mai la îndemână este să începi cu lucrurile pe care le faci.

Spui cu ce te ocupi. Spui că ești antreprenor, actor, manager, medic sau profesor. Spui că ești mamă, tată, soț sau soție. 

Și toate sunt adevărate, fac parte din tine și din viața pe care ți-ai construit-o.

Dar mi-a plăcut tare mult răspunsul pe care mi l-a dat actorul Bogdan Bob Rădulescu când am ajuns în conversația noastră exact aici.

„Sunt om.”

Atât.

Și de la răspunsul acesta, aparent atât de simplu, am ajuns să vorbim despre foarte multe.

Despre cine ești când dai puțin la o parte profesia, titlurile și toate rolurile pe care le ai. 

Despre momentele în care nu ești bine cu tine, despre ajutorul pe care uneori te grăbești să-l oferi, deși omul din fața ta nu ți l-a cerut. 

Și, încet, conversația noastră a ajuns și la leadership, carismă, responsabilitate și la omul care există în spatele unui lider.

Recunosc că m-am pregătit mult pentru întâlnirea cu Bob. Am căutat interviuri, am citit, am văzut videouri cu Haurențiu și m-am gândit cum să fac conversația asta diferită de toate celelalte interviuri în care l-ai mai văzut.

Până la urmă, am lăsat-o să curgă.

Și cred că tocmai de aceea am ajuns în locuri în care o listă foarte bine pusă la punct de întrebări nu știu dacă ne-ar fi dus.

Am vorbit despre un episod din adolescența lui pe care l-a înțeles cu adevărat abia ca adult. Despre perioadele în care a fost jos și despre cum s-a schimbat felul în care îi ajută astăzi pe ceilalți. 

Despre eticheta de lider, pe care nu și-a pus-o singur, despre carismă și despre Haurențiu, dar și despre liderul pe care și-ar dori ca fiica lui să îl urmeze într-o zi.

Și mi se pare tare frumos că, oricât ne-am dus înspre actorie, leadership sau carismă, conversația s-a întors de fiecare dată în același loc: la omul din spatele lor.

La un moment dat, Bob povestește despre ceva ce profesorul lui de actorie le spunea în facultate și ce lui i-au trebuit 14 ani să înțeleagă cu adevărat: „Nimic nu e mai presus decât viața, nici măcar teatrul.”

Cred că de aici merită să începi și tu articolul.

Cu omul Bogdan Bob Rădulescu.

Cine e Bogdan Bob Rădulescu dincolo de actorie

Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani cine sunt, probabil ți-aș fi răspuns prin toate rolurile mele: sunt Bob Rădulescu, sunt actor, sunt tată, sunt soț, sunt frate.

Astăzi răspunsul meu este mult mai simplu: sunt om.

Am ajuns aici după mulți ani în care am înțeles, treptat, ceva ce profesorul meu de actorie, Miklós Bács, ne spunea încă din facultate.

Eram în anul trei și noi, studenții, am fi făcut orice pentru teatru. Am fi mâncat teatru pe pâine, am fi făcut orice sacrificiu. Iar într-o zi profesorul ne-a spus:

Nimic nu e mai presus decât viața, nici măcar teatrul.

Pentru noi a fost aproape un șoc. Cum adică există ceva mai important decât teatrul?

A continuat spunându-ne că mai întâi trebuie să fim oameni și abia apoi actori.

Mi-au trebuit 14 ani de la terminarea facultății ca să înțeleg cu adevărat ce voia să spună.

Astăzi, indiferent dacă vorbesc cu studenți sau cu oameni din companii, mă întorc la aceeași idee: profesia ta nu poate fi separată de omul care ești. 

Dacă ești bine ca om, lucrul acesta se va vedea și în ceea ce faci profesional.

Construcția profesională este doar vârful aisbergului. Sub ea se află construcția umană.

Iar eu sunt într-un moment al vieții în care mă simt bine cu omul care sunt. Nu știu dacă mi-am propus sau mi-am imaginat să ajung exact aici, dar simt că, în fiecare zi, sunt puțin mai bine decât am fost ieri.

Sigur că fiecare zi vine cu suișuri și coborâșuri. Dar dacă m-aș uita la viața mea ca la un grafic, trendul este ascendent.

Sunt într-o perioadă foarte bună a vieții mele. Nu știu dacă mi-am dorit sau mi-am plănuit să ajung exact aici, dar sunt bine cu mine și cu omul care sunt astăzi.

Iar dintre toate felurile în care aș putea să mă prezint, acum aleg varianta cea mai simplă: sunt om.

Ce înseamnă să fii om dincolo de profesie, titluri și roluri?

Dacă dai la o parte tot ce a pus societatea peste noi, profesii, titluri, poziții sociale, norme, chemări, ce rămâne?

Cine ești tu când nu mai ai masca meseriei pe care o practici?

Pentru mine, aici începe răspunsul la această întrebare. La felul în care ești ca ființă între ceilalți oameni. 

Cum te comporți cu ei, cum te raportezi la ei, ce faci pentru ei și ce aduci bun în „tribul” tău.

Restul sunt extensii ale noastre.

Îmi place să mă gândesc la simplitatea bunicilor noștri. 

Ce fel de bunic ai fi? 

Cel spre care nepoții aleargă cu bucurie și îi sar în brațe sau omul pe care ceilalți îl ocolesc pentru că nu pot vorbi cu el?

Dar să ajungi să fii bine cu omul care ești nu înseamnă că vei trece prin viață fiind mereu bine.

Uneori, tocmai momentele în care ajungi foarte jos te obligă să te uiți la tine. 

Să ajungi, cum spun eu, la fundul prăpastiei și să te întrebi: Îmi place unde sunt?

Dacă răspunsul este nu, de acolo poți decide să schimbi ceva.

Am văzut oameni pe care viața i-a provocat enorm și care au continuat să meargă înainte. Pentru mine, asta vorbește despre ambiție, determinare, voință și despre cât de mult îți dorești să ajungi într-un anumit loc.

Uneori ai nevoie să dai de un întuneric ca să-ți dorești să ieși la lumină.

Iar dacă ar fi să simplific totul, să fii om înseamnă cine ești fără nume, fără titlu, fără poziție socială, fără ierarhie și fără profesie.

Cum ești tu, ca suflet și ca ființă, printre ceilalți oameni.

Și uneori trebuie să vezi cum este să nu fii bine cu tine ca să poți decide: de aici înainte, vreau să fiu bine ca om.

Un moment din viața lui Bogdan Bob Rădulescu care l-a schimbat

Aveam 13–14 ani și era o iarnă cumplit de friguroasă. 

Veneam seara de la școală și așteptam tramvaiul într-o stație de lângă gară. Nu eram îmbrăcat suficient de gros, erau vremuri mai grele, iar tramvaiul întârzia.

Am stat acolo aproape o oră, cu ghiozdanul în spate, zgribulit de frig.

La un moment dat, aveam nevoie foarte tare să merg la baie. Am mai rezistat cât am putut, până când am fugit în gară. Numai că îmi înghețaseră atât de tare mâinile, încât nu am reușit să-mi desfac pantalonii.

Pentru un copil de 13–14 ani, a fost un moment de umilință totală.

Îmi amintesc lacrimile, frigul și rușinea. Când tramvaiul a venit, nu am mai vrut să mă urc în el. Am pornit spre casă pe jos, cu lacrimile înghețate pe obraz.

Atunci nu am conștientizat ce se întâmplase în mine. N-am spus nimănui și nici mie nu mi-am formulat lucrurile în cuvinte. 

Abia ca adult mi-am dat seama că acela a fost unul dintre momentele în care, undeva în mine, am decis:

„Mie n-o să-mi mai fie frig niciodată.”

Treizeci de ani mai târziu, căldura este foarte importantă pentru mine. 

Am grijă să am haine potrivite, mănuși groase, să fiu confortabil și să nu mai ajung în situația de atunci.

Experiența aceea m-a făcut să înțeleg și altceva: nu trebuie să ți se prăbușească întreaga viață ca să ajungi într-un punct foarte jos.

Avem și ceea ce am numit „micro bottom-uri”, adică experiențe în care descoperi foarte limpede ce nu mai vrei să trăiești, să faci sau să spui.

Dacă ești atent la ele, fiecare îți poate arăta ceva despre tine.

Ai trecut o dată prin experiența respectivă. Ai văzut cum este. Iar de acolo poți decide: asta nu mai vreau să repet.

Cum te schimbă momentele grele și când este bine să îi ajuți pe ceilalți

Mai demult, dacă vedeam pe cineva într-un moment greu, primul meu impuls era să sar și să-l ajut.

Trecusem și eu prin perioade în care nu mi-a fost bine fizic, emoțional sau mental și aveam senzația că tocmai experiențele mele îmi dau posibilitatea să întind o mână: „Știu cum e. Am trecut și eu prin asta. Hai să te ajut.”

Cu timpul, am înțeles însă ceva: nu întotdeauna este bine să ajuți un om care nu ți-a cerut ajutorul.

Oricât de bune ar fi intențiile tale, uneori poți face mai mult rău intervenind.

Un exemplu simplu vine chiar din adolescență. Ai doi prieteni care sunt într-o relație, se ceartă, iar tu încerci să-i împaci. 

Vorbești cu unul, vorbești cu celălalt, încerci să repari lucrurile și, în final, riști să ajungi tu să te cerți cu amândoi. Ei își vor rezolva relația în felul lor.

Mai târziu am învățat să privesc ajutorul diferit:

Sunt aici. Dacă îmi ceri ajutorul, ți-l dau. Dacă nu mi-l ceri, nu intru peste experiența ta.

Pentru că eu nu știu ce se întâmplă în sufletul și în mintea ta.

Poate încă ai ceva de învățat din momentul prin care treci. 

Poate ai nevoie să găsești singur o cale. 

Poate încă nu ți-ai terminat lacrimile și ai nevoie să mai stai puțin acolo.

Dacă vin eu și spun „Hai, ridică-te, hai să facem să fie bine”, încerc să te duc spre bine în momentul ales de mine.

Dar lucrurile pot începe să fie mai bine când ești tu pregătit pentru asta, nu când consider eu că ar trebui să fii.

Am avut momente grele din care am ieșit singur. Am avut și momente din care am ieșit după ce am cerut ajutor.

Experiențele mele mă pot ajuta să fiu acolo pentru tine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să decid eu când ai nevoie să fii salvat.

Leadership: ce înseamnă să fii un lider pe care oamenii aleg să îl urmeze

‍

Nu știu dacă momentele grele prin care am trecut m-au făcut un lider mai bun. 

Poate m-au făcut un alt fel de om, iar partea de lider este doar o extensie a omului care am devenit.

Și, sincer, nici nu știu dacă există o definiție simplă pentru lider.

Liderii se nasc sau se formează? 

Cine te face lider: tu sau oamenii din jurul tău? 

Există lideri care vorbesc și mobilizează oameni, dar există și lideri tăcuți, pe care îi urmezi emoțional sau mental fără să aibă nevoie să spună prea multe.

La fel cum există și ceea ce aș numi „lideri de carton”: oameni care au forma unui lider, dar în spatele ei nu găsești neapărat și substanță.

În facultate, mergeam la festivaluri de teatru unde, pe lângă premiile juriului, exista și premiul publicului. 

Nouă ne plăcea foarte mult și, în timp, am ajuns să-l considerăm unul dintre cele mai valoroase.

De ce?

Pentru că publicul nu ținea cont de cine îți era profesor, de simpatiile unui membru al juriului sau de alte lucruri din culise. Oamenii decideau în funcție de ceea ce văzuseră pe scenă și de ceea ce ajunsese la ei.

Și aici mă întorc la leadership.

Poți să spui despre tine că ești lider, dar cine decide, de fapt, să te urmeze?

Astăzi avem inclusiv numărul de followers din social media, dar nici acesta nu spune întreaga poveste. 

Sunt oameni urmăriți pentru ceea ce construiesc și oameni urmăriți doar pentru a vedea ce mai spun sau ce mai fac.

Așa că nu cred că răspunsul stă doar în numărul celor care vin după tine.

Undeva trebuie să existe un echilibru între omul care ești, ceea ce aduci în fața celorlalți și faptul că ei aleg să te urmeze.

Mai mult de atât? Nu știu. Și îmi place că există întrebări la care pot să spun asta.

Cum vede Bogdan Bob Rădulescu eticheta de lider și responsabilitatea din spatele ei?

În facultate, la un exercițiu de actorie, profesorul ne-a spus o frază care mi-a revenit în minte când am început să mă gândesc la această etichetă de lider:

„Nu regele joacă regele. Curtea joacă regele.”

Prin felul în care se comportă, curtenii sunt cei care arată cine este regele.

Cam așa privesc și leadershipul. 

Eu nu m-am trezit într-o zi spunând: „Vreau să fiu lider.” Nici măcar nu mi-am propus asta. Mi-am dorit să fiu actor.

Dar, în timp, au fost oameni din comunitate care mi-au transmis: Ai o voce. Vorbește. Spune ceva. Fă ceva.

Au fost oameni care mi-au spus că îi inspir, îi mobilizez, îi conving sau îi învăț ceva.

Dacă ei văd în mine un lider, nu simt nevoia să resping eticheta dintr-o falsă modestie.

Pentru mine, întrebarea importantă este alta: la ce folosește leadershipul acesta?

Dacă prin vocea mea reușesc să fac puțin mai bine în jurul meu, atunci își găsește rostul. 

Poate însemna un trotuar reparat, un bec de iluminat pus acolo unde era nevoie, o carte pentru niște copii sau un tablou vândut la o licitație caritabilă pentru a acoperi nevoile unor copii dintr-un centru de plasament.

Dacă oamenii mă ascultă, iar asta ajută la rezolvarea unei probleme din comunitate, atunci leadershipul a servit unui scop concret.

Cât despre întrebarea dacă te naști lider sau devii unul pe parcurs, nu am un răspuns.

Când eram copil, au existat momente în care eram atât de copleșit de emoția de a vorbi în fața oamenilor, încât pur și simplu nu puteam să o fac. 

Mai târziu, am ajuns actor și am învățat să vorbesc în public.

Așa că am argumente pentru ambele variante.

Ce știu este că nu mi-am propus să devin lider. 

Dar dacă oamenii mă văd astfel, mă interesează ce pot face bun cu locul acesta.

Carisma se învață sau este ceva cu care te naști?

De ce n-ar fi valabile ambele variante?

Poate există în tine o sămânță, ceva cu care vii, iar apoi viața îți oferă contexte în care o poți crește. 

Natura ne arată peste tot cum funcționează lucrurile: ai o sămânță, dar ea are nevoie să fie cultivată.

Cred că și carisma funcționează într-un fel asemănător.

Dacă mă uit la mine, am suficiente motive să nu spun că m-am născut pregătit să vorbesc în fața oamenilor. 

În copilărie, au existat momente în care eram atât de copleșit de emoții, încât nu aveam curaj să intru într-o casă și să spun o colindă.

Și totuși, mai târziu am ajuns să vorbesc în fața oamenilor.

Ce s-a întâmplat între timp?

Am practicat.

Este unul dintre lucrurile pe care le repet foarte des și studenților cu care lucrez: it’s all about practice. Dacă ai ceva de spus și vrei să duci acel mesaj către oameni, înveți, încerci, repeți.

Iar practica nu ține doar de profesie. Cred că poți să-ți practici inclusiv umanitatea, în fiecare zi, și să devii mai bun făcând asta.

Un exemplu interesant pentru mine este și Haurențiu, alter ego-ul meu.

Haurențiu este o mască, dar una care face parte din mine. Este mai liber decât sunt eu, mai puternic în anumite contexte și i se permit sau i se iartă lucruri care lui Bob nu i-ar fi permise la fel de ușor.

Masca îi oferă această libertate.

În teatru, rolul actorului este să pună o oglindă în fața societății. Haurențiu face același lucru. Prin satiră, ironie, umor și pamflet, poate spune lucrurilor pe nume și poate arăta comportamente în care oamenii se recunosc.

La început, intenția mea a fost să fac divertisment, să pun un zâmbet pe fețele oamenilor. Apoi au început să vină părinți care îmi spuneau: Vezi ce spui, copiii noștri se uită foarte mult la tine.

Și atunci apare și responsabilitatea.

Îți dai seama că, prin divertisment, poți transmite și ceva educativ. Poți să faci oamenii să râdă și, în același timp, să le lași un mesaj.

Așa că nu știu dacă te naști carismatic sau devii astfel.

Cred că poți avea ceva în tine, dar ceea ce cultivi, exersezi și alegi să faci cu acel ceva este partea care se vede mai departe în lume.

Leadership și valori: cum arată liderul pe care și-ar dori să îl urmeze fiica lui?

Mi-ar plăcea, înainte de toate, să fie un lider echilibrat.

Țin foarte mult la echilibru, chiar dacă nu știu să spun dacă este o valoare, o virtute sau un principiu de viață. Știu însă cât de important este să ne cunoaștem valorile și să le înțelegem și pe ale oamenilor cu care interacționăm.

Mi-ar plăcea ca fiica mea să urmeze un lider cu valori sănătoase și principii de viață bune. Un om bun în esența lui.

Un om sensibil, un om care își permite să fie emotiv și emoțional.

Mi-ar plăcea ca inteligența lui emoțională să cântărească mai mult decât un IQ impresionant. 

Să aibă abilități sociale, să știe să se adapteze și să se raporteze la oamenii din jurul lui. Pentru mine, nu este suficient să fii un geniu dacă îți lipsește componenta umană.

Și aș mai adăuga ceva: responsabilitatea.

Indiferent ce meserie ai sau ce loc ocupi, dacă îți faci treaba cu responsabilitate, deja contribui la o lume care funcționează mai bine. 

Mi-ar plăcea ca liderul pe care îl urmează fiica mea să nu aibă nevoie de cineva care să stea permanent în spatele lui și să verifice dacă și-a făcut treaba.

Pentru că mă întorc, până la urmă, la omul din spatele liderului.

Dacă ești bine cu tine, cu sufletul tău, cu mintea și cu trupul tău, felul acesta de a fi se duce și către oamenii din jur. Iar ceea ce faci profesional devine o extensie a omului care ești.

Un astfel de om poate face puțină lumină în jurul lui. Și, dacă sunt mai mulți oameni care fac asta, lumea devine un loc mai bun.

Cred că aici avem fiecare ceva de făcut.

‍Să ne reparăm în fiecare zi câte puțin. 

Să devenim puțin mai buni ca oameni.

Pentru că, înainte de liderul pe care îl urmează ceilalți, rămâne omul care trebuie să trăiască în fiecare zi cu el însuși.

Este Bogdan Bob Rădulescu liderul pe care și-ar dori ca fiica lui să îl urmeze?

Da. Hotărât, da.

Cred că nu poți să vorbești cu adevărat despre lucruri pe care nu le simți. Eu vorbesc cu drag despre ceea ce sunt și despre ceea ce fac.

Dar asta nu înseamnă că am fost dintotdeauna omul care sunt astăzi.

Dacă am fi avut conversația aceasta în noiembrie anul trecut, ar fi fost diferită. În 2020 eram altfel. În 2019 eram alt om.

Pentru că în fiecare zi crești câte puțin, la fel cum se întâmplă în natură.

Doar că natura trece în fiecare an prin primăvară, vară, toamnă și iarnă. Noi trecem o singură dată prin anotimpurile vieții noastre.

Și atunci contează în ce moment al vieții ești, cum crești și ce faci cu timpul pe care îl ai.

Depinde de fiecare în ce moment, în ce anotimp al vieții se află, dar important este să dai rod, dacă e posibil.

Pentru că și aici semănăm cu natura. Există oameni asemenea plantelor decorative. Există oameni ca buruienile cu spini, oameni ca ciupercile otrăvitoare și oameni asemenea pomilor roditori.

Eu aleg să cresc în fiecare zi câte puțin și să încerc să dau rod în anotimpul în care mă aflu acum.

Am pornit conversația de la un răspuns foarte simplu al lui Bob: „Sunt om.”

Și după toate poveștile prin care am trecut împreună, cred că mă întorc tot aici. 

Dincolo de profesie, de rolurile pe care le avem și de felul în care ne văd ceilalți, rămâne omul pe care îl construim în fiecare zi.

Mi-a plăcut mult și imaginea cu care Bob a încheiat conversația: fiecare dintre noi se află într-un anumit „anotimp” al vieții. Important este să continuăm să creștem și, atunci când putem, să dăm rod.

‍

Pe Bogdan Bob Rădulescu îl poți urmări pe paginile lui de Facebook și Instagram, dacă vrei să rămâi aproape de proiectele și poveștile lui.

Iar eu aș lăsa conversația asta exact cu gândul cu care am început-o: înainte de toate lucrurile pe care le faci și toate numele pe care le dai rolurilor tale, cum ești tu, ca om?

‍

Acest articol este inspirat din episodul 85 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

‍