Bărbatul de azi în cuplu: între insuficiență și macho

Sunt conversații care te prind fix acolo unde îți e cel mai ușor să te ascunzi. 

Pentru mine, discuțiile despre bărbați și masculinitate au fost mereu din categoria asta: subiecte pe care le atingi cu grijă, pentru că imediat apar două reflexe: ori te închizi, ori tinzi să intri în defensivă.

Și, de multe ori, nici nu-ți dai seama că ai făcut una dintre ele.

Pe Dacian Pășcuță îl știu de mult timp, și de fiecare dată când ajung să vorbesc cu el am senzația că lucrurile se așază mai încet și mai limpede. 

Nu pentru că ar avea răspunsuri pentru orice, ci pentru că pune întrebările într-un fel care te face să rămâi prezent.

Dacian e coach și trainer, are studii în psihologie și conștiință, și lucrează cu oameni care vor să înțeleagă ce li se întâmplă în interior, mai ales când viața din afară arată “bine”, dar pe dinăuntru e presiune, rușine sau gol.

În articolul ăsta intrăm într-o zonă sensibilă: bărbatul de azi în cuplu, prins între două imagini care îl strâng din ambele părți: nu sunt suficient și trebuie să fiu tare. 

Vorbim despre cum se simte insuficiența, cum arată cultura macho când e construită din nevoie de validare și ce se întâmplă, de fapt, în relație atunci când se activează copilul sau adolescentul din noi.

Dacă rămâi să citești în continuare, o să înțelegi mai bine cum arată presiunea asta din interior la bărbați și de ce, uneori, se vede în cuplu exact când ai cea mai mare nevoie de apropiere.

Cine este Dacian Pășcuță și cum ne blochează etichetele în relație și în viață

Mădălina: Au trecut câțiva ani de când ai fost ultima dată în podcast și am o regulă personală: dacă n-am mai vorbit de 2–3 ani, nu te mai cunosc. 

Așa că te întreb din nou: cine ești tu azi, Dacian?

Dacian: Întrebarea asta e mereu provocatoare. Ce apreciez este că îmi dă ocazia să văd cum am evoluat, pentru că nici eu nu mă mai recunosc complet față de acum câțiva ani.

Dacian din prezent este un om care susține oameni și companii să treacă prin procesele lor interioare, astfel încât să ajungă la rezultate care sunt real aliniate cu cine sunt, nu doar la rezultate dorite sau impuse din exterior.

Lucrez cu o combinație de coaching și explorarea trecutului și folosesc o sinteză din 17 sisteme de gândire. 

Nu mă identific cu un singur sistem și nici cu o singură etichetă. Apetitul ăsta pentru sinteză e, de fapt, misiunea și punctul meu forte.

Mădălina: Mi-a plăcut că te-ai descris fără etichete, ai vorbit despre acțiuni și procese, nu despre titluri. 

De ce e important pentru tine să eviți etichetele?

Dacian: Pentru că etichetele ne rigidizează relația cu viața. În momentul în care pui o etichetă, pe tine, pe mine sau pe o situație, nu mai vezi realitatea vie, ci ceva fix, mort.

Cum spunea Heraclit, nu poți intra de două ori în același râu. 

Apa curge, se schimbă, dar eticheta te face să te comporți ca și cum ar fi aceeași. 

Asta duce la eroarea de confirmare: nu-l mai vezi pe omul din fața ta, ci trecutul vostru.

Etichetele ne blochează într-o profeție care se îndeplinește. 

Nu le putem evita complet, dar e esențial să fim conștienți de riscul lor: ne pot ține ancorați într-o versiune veche a noastră, când realitatea deja a mers mai departe.

Insuficiența masculină: cum apare și cum se activează în cuplu

Mădălina: Aș vrea să clarificăm ce înseamnă „insuficiență” atunci când vorbim despre bărbați. 

Pentru unii sună diferit, pentru alții poate fi deja încărcat negativ. 

La ce te referi tu, concret, când spui insuficiență masculină?

Dacian: Starea de insuficiență nu este doar a bărbaților, o trăim cu toții. În esență, înseamnă: nu sunt suficient, nu sunt la standard, nu primesc validare, nu aparțin.

Când vorbesc despre bărbați, mă uit la insuficiențele care apar din felul în care am definit, ca societate, ce înseamnă „a fi bărbat”.

Bărbatul de azi trăiește sub o presiune enormă, din mai multe direcții simultan. Nu e vorba doar de presiuni externe, ci și de faptul că el le acceptă și le joacă mai departe. I se cere să fie:

• provider
• impecabil ca imagine
• tată prezent
• partener emoțional matur
• conectat și iubitor
• performant profesional
• cu statut și bani
• mereu în creștere.
  

Din aproape fiecare zonă a vieții vine un standard. Iar în raport cu aceste standarde, cei mai mulți bărbați ajung să simtă că ceea ce fac și ceea ce sunt nu e suficient. 

Asta este insuficiența la care mă refer.

În relația de cuplu, ea se activează adesea prin parteneră. Femeia ajunge, fără să vrea, să atingă exact punctele sensibile ale bărbatului. 

Atunci apare tendința de a deflecta: „nu eu am o problemă, ea e cicălitoare”.

Dar, de multe ori, ce spune ea doar reflectă vocea interioară a bărbatului.

‍Mădălina: Iar când femeia spune „ai potențial să fii mai mult”, de multe ori o spune cu iubire. 

Doar că, pentru un bărbat deja epuizat, mesajul ajunge ca: încă nu ești suficient.

‍Dacian: Exact. Dacă dansăm permanent după toate aceste standarde, riscăm ca bărbații să trăiască într-o stare constantă de nefericire și insuficiență. 

Asta alimentează tensiunile actuale dintre femei și bărbați. Nu este ceva complet nou, dar astăzi presiunea e amplificată.

Energia feminină tinde să aducă schimbare și nou. 

Masculinul tinde să mențină structura. 

Conflictul apare când ritmul schimbării nu este integrat, ci trăit ca o dovadă că nu ești destul.

Cine inițiază în cuplu? Le cerem prea mult bărbaților?

Mădălina: Dacă vorbim despre energia feminină care „deschide spații”, cum se împacă asta cu ideea că bărbatul ar trebui să fie cel care inițiază?

‍Dacian: Întrebarea e: inițiază ce și unde? 

Pentru că de multe ori predefinim roluri fără să le chestionăm. 

Tendința de a deschide spații noi, idei, direcții, schimbări, aparține, de regulă femeii. 

Femeia vine și spune: simt că e timpul pentru altceva. 

Odată ce spațiul e deschis, bărbatul e cel care intră în el, îl structurează, îl face să se întâmple. 

Aici apare ceea ce numim adesea inițierea masculină.

De multe ori masculinul este văzut ca inițiatorul, dar realitatea e mai nuanțată. 

Chiar dacă e inconfortabil să recunoaștem, de multe ori masculinul execută un impuls care a fost deja declanșat.

‍Mădălina: Pornind de aici și de la insuficiență: crezi că le cerem prea multe bărbaților?

‍Dacian: Da și nu. Da, în sensul în care femeile și societatea, de multe ori fără intenție, cer mult fără să privească cu compasiune locul real în care se află bărbatul. 

Ajungem să așteptăm ca un singur om să fie mai mulți bărbați la un loc: puternic, prezent, sensibil, de succes, stabil, conectat emoțional. Cererea devine uriașă.

Și totuși, nu e doar un lucru rău. Presiunea feminină este adesea factorul care scoate masculinul din status quo. 

Fără ea, bărbatul rămâne mult timp în structura cunoscută, pentru că instrumentele lui de schimbare sunt mai lente.

Problema nu e dacă punem presiune, ci cum o punem. 

Presiunea fără compasiune adâncește insuficiența. 

‍Presiunea pusă conștient, din valori clare, poate deveni un motor de creștere.

Mădălina: Deci nu renunțăm la standarde, dar devenim mai atente la felul în care le aducem în relație.

Dacian: Exact. Nu e despre a forța, ci despre a fi onest cu ce contează pentru tine, asumând că fiecare luptă pentru indicatorii lui.

Ce este cultura macho: de la nevoie de validare la comportamente în viața reală

Mădălina: Am vorbit mult despre insuficiență și presiune. Al doilea concept important este cultura macho. 

Cum o vezi tu?

Dacian: Pentru mine, cultura macho pornește din felul în care am redus bărbăția la comparație: cine o are mai mare. Mai mare portofelul, mașina, casa, cariera, vocea, strălucirea. Cine e „soarele” contextului. 

Asta e macho atunci când motivația din spate este una externă: vreau să fiu văzut, validat, admirat. 

Acolo e un copil care strigă după atenție.

Dacă însă fac aceleași lucruri pentru că asta simt, asta sunt și asta mă inspiră, iar vizibilitatea vine ca o consecință naturală, nu mai vorbim despre macho. 

Diferența nu e în comportament, ci în intenția interioară.

Mădălina: Asta presupune multă conștiință. Să știi de ce ai ales mașina, poza, statutul, nu pentru ce vor crede ceilalți.

Dacian: Exact. Nu mă interesează standardul lumii, ci standardul meu. Altfel ajungem să trăim în funcție de proiecțiile altora.

Cultura macho, așa cum o știam, de uite ce bărbat sunt eu, e pe ducă, cel puțin în cercurile care își pun aceste întrebări.

Mădălina: Hai să coborâm din concepte. Dă-mi exemple reale de bărbați care ajung la tine și, de fapt, se confruntă cu insuficiența mascată de macho.

Dacian: Un exemplu foarte frecvent apare în cuplu. Un bărbat vine și spune: „partenera mea îmi reproșează că nu inițiez”. Îl întreb dacă e de acord cu reproșul. 

De cele mai multe ori, da. Asta înseamnă că insuficiența era deja acolo.

În spate, descoperim două lucruri:

1. O relație fragilă cu energia masculină. Mulți bărbați au crescut într-un mediu în care viața le-a fost organizată de alții. Nu au exersat inițiativa. Ajung adulți și, inconștient, așteaptă ca partenera să facă asta.
2. Insuficiența de adult. Când partenera e agitată, emoțională, pierdută, el nu o poate conține. Fie se retrage, fie vrea să „rezolve”. În realitate, concurează cu ea pentru locul de copil în relație.
   

Al doilea exemplu apare în business. Un bărbat vine cu tema banilor sau a antreprenoriatului, vorbește de o piață care cere prea mult. 

Și când fac o paralelă între „piața care cere prea mult” și îl întreb ce persoană din viața lui mai face asta, răspunsul e clar: partenera. 

Așadar, insuficiența din cuplu se reflectă identic în relația cu piața. Acolo unde e cerut să ghideze, să structureze, să conducă, se activează aceeași blocare.

Insuficiența nu e locală. Ea se mută din relație în relație până este văzută.

Legatura dintre bani și cuplu: cum se reflectă banii în relație

Mădălina: Îmi imaginez bărbatul care te aude și spune: „Nu veni iar cu copilăria, cu traumele și relația, eu vreau performanță. Q3, Q4, cifre.” 

Cum faci legătura, ca bărbat, între banii pe care îi faci, business, contracte, echipă, și dinamica din cuplu?

Dacian: Pentru mine, punctul de plecare este coerența dintre coach și client. Suntem sisteme, nu compartimente separate. Și cred mult în a modela soluția, nu în a o impune.

Adică nu vin cu explicații teoretice sau cu „ar trebui să vezi legătura”. 

Pun pe masă lucruri reale din viața mea. Nu din trecut, nu din poziția de „am rezolvat asta”, ci din prezent: și eu am zone în care mă simt exact cum te simți tu acum. Spun asta explicit. 

Nu ca să fie gestionat de client, ci ca să arăt că e real, uman, trăit.

În 9 din 10 cazuri, asta deschide bărbatul din fața mea. Pentru că mulți așteaptă, fără să o spună, exact asta: spații în care bărbații pot vorbi onest. 

Fără mască. Fără „rezolv”. Am astfel de cercuri de bărbați, iar dinamica e mereu similară: unul are curajul să arunce „bomba”, spune ceva vulnerabil. 

Din momentul ăla, tensiunea dispare și încep confesiunile reale.

Există și bărbați care nu sunt pregătiți. E ok. Eu propun o cale, dacă nu merge, mergem pe alta. 

Dar, sincer, nu am întâlnit pe nimeni care, la final de proces, să spună că nu există nicio legătură între relația de cuplu și business.

Fără excepție, oamenii ajung să spună fie: „ce am lucrat în relație mi-a schimbat business-ul”, fie „când s-a așezat business-ul, s-a liniștit și relația”. 

La început pare că nu are sens. Când te uiți mai atent, are tot sensul din lume.

Două situații frecvente: leadership sub presiune și bărbatul care nu câștigă cât își dorește

‍

Mădălina: Vreau să ieșim din zona antreprenorilor și să vorbim și despre bărbați angajați. Îți propun două situații.

Prima: ești lider într-o echipă, prins între oamenii de mai jos și șefii de mai sus. 

Presiune din ambele părți. Cum începe explorarea aici?

Dacian: Aș începe de la rolul pe care ți-l asumi fără să-ți dai seama. Din cum ai descris situația, e un rol foarte feminin: împac, mediez, fac să fie bine. 

Nu e nimic greșit în asta, dar apar două extreme.

Una: ești foarte mult în masculin imatur: directiv, dur, „militarie”, cu dispreț față de conversații și emoții. 

Aici m-aș uita la modelul tău masculin: de unde ai învățat că asta înseamnă leadership.

A doua: ești prea mult în rolul de salvator: să nu se supere nimeni, să fie toți bine. 

De obicei, acest tipar apare și acasă, în relația de cuplu. Aici m-aș uita la relația cu mama, bunica sau o figură care a jucat acest rol și de care e nevoie să te desprinzi.

Mădălina: Al doilea exemplu: bărbatul care nu face încă banii pe care și-i dorește.

Compensează fiind un tată extrem de implicat, însă și-a schimbat focusul de la relația de cuplu, la relația de tată.

Însă, partenera spune: „Ești minunat ca tată, dar eu unde sunt?”. 

Ce i-ai spune unui astfel de bărbat să îi liniștești emoțiile? De unde începi?

Dacian: Tot de la insuficiență. Fără insuficiență, compensarea n-ar exista. 

Compensarea e o încercare de a regla o balanță interioară: nu sunt suficient aici, mă duc să fiu suficient dincolo.

Dacă nu mă simt suficient cu ce sunt și fac azi, nimic exterior nu umple asta, nici măcar dublarea salariului. 

Aici apare confuzia: „Cum să fiu mulțumit cu ce am și totuși să vreau mai mult?”.

Idealul este să le împaci:

• Masculinul: pune obiective, vrea mai mult.
• Femininul: recunoștință pentru ce este deja.
  

Din suficiență, nu din lipsă, apare un „mai mult” sănătos.

În exemplul dat, aș lucra întâi pe standardul interior: conform cui sunt insuficient? 

Apoi, aș valida rolul de tată, e real și valoros. Dar m-aș uita și dacă nu cumva copilul primește ce bărbatul nu-și permite să-și dea lui însuși.

Ce face frumos cu copilul? Prezență, răbdare, implicare. Acolo e cheia. 

Pentru că, în spate, tot un copil interior cere atenție. 

Acolo se naște insuficiența și tot acolo se poate vindeca.

Bărbatul provider: integrare emoțională ca să nu ajungă să urască femeile

Mădălina: Pornim de la un scenariu dureros, dar foarte prezent: bărbatul care a înțeles că rolul lui este să fie provider. 

Muncește enorm, aduce bani, oferă siguranță. Iar când, la un moment dat, nu mai poate susține același nivel financiar, relația se rupe. 

El rămâne cu sentimentul că a contat doar cât timp a produs. De unde începe, ca bărbat, să integreze asta fără să ajungă la ură față de femei sau la ideea „nu-mi mai trebuie relații”?

Dacian: Aș începe dintr-un loc greu de acceptat, dar important: felul în care ceilalți se raportează la noi este influențat de cum ne-am prezentat noi în relație. 

Dacă eu m-am redus ani de zile la rolul de provider, e foarte probabil ca și celălalt să mă fi văzut la fel. Nu pentru că m-a folosit, ci pentru că asta am pus pe masă.

De aici, primul pas este să-mi asum unde am fost neautentic cu mine. Unde mi-a fost greu, poate imposibil, să spun: „Mi-e greu”, „Mi-e frică”, „Nu mai pot”. 

Dacă nu am făcut asta, nu pot cere ulterior profunzime sau empatie.

Apoi, aș privi relația dintr-un unghi clar: a fost una de adult–adult sau mai degrabă părinte–copil? 

În dinamica părinte–copil, nimeni nu este cu adevărat împlinit. Părintele se simte singur și presat, copilul se simte dependent și, în timp, neprețuit.

Într-o relație sănătoasă, există trei dinamici care trebuie să coexiste:

• Polaritatea – atracție, diferență, energie masculină și feminină.
• Conexiunea – vulnerabilitate, emoție, grijă reciprocă.
• Construirea – obiective comune, planuri, direcție.
  

Când una lipsește, acolo apare fisura.

Dacă un bărbat vrea să rescrie convingerea „valoarea mea stă în cât produc”, începe cu o întrebare simplă și profundă: de unde știu asta? 

Pentru că relația mea cu viața nu e direct cu realitatea, ci cu hărțile mentale formate devreme. Iar dacă nu actualizez harta, voi repeta același scenariu, chiar și cu alți oameni.

Nu e despre vină. E despre responsabilitate. Găsește harta, apoi instrumentul potrivit, și urmărește un singur indicator: apare sau nu mișcare reală în viața ta?

Când te schimbi prea târziu: transformarea din frica și presiunea de „a fi suficient”

Mădălina: Apare des situația în care, după despărțire, bărbatul se transformă exact în omul care ea și-ar fi dorit să fie în relație. 

Iar întrebarea femeilor este: chiar trebuia să ne pierdem ca să se întâmple asta? 

Nu se putea înainte, fără ruptură, fără pierderi?

Dacian: Se putea, dar dinamica din relație făcea schimbarea imposibilă. Din momentul în care ea spune „am încercat să-l cresc”, vorbim deja despre o relație mamă–copil. 

Iar într-o astfel de dinamică, maturizarea nu se întâmplă. Este o repetare a relației lui cu mama sau bunica, iar destinul acelei relații era, aproape inevitabil, blocajul sau ruptura.

‍O relație se poate transforma doar atunci când dinamica ei devine conștientă. 

Dacă măcar unul dintre parteneri ar fi văzut la timp „stai puțin, noi nu suntem doi adulți aici”, exista șansa unei schimbări fără despărțire.

Mădălina: Dar dacă bărbatul înțelege foarte târziu asta și apare presiunea: trebuie să mă schimb acum, altfel o pierd? 

Cum eviți să forțezi o transformare din frică, doar ca să o ții pe ea lângă tine?

Dacian: Aici e diferența-cheie: dacă faci schimbarea pentru ea, ești tot în copilul care încearcă să impresioneze părintele și să nu fie abandonat. 

Panica nu vine din iubire, ci din dependență.

‍Dacă însă vezi că problema este mai profundă, eu nu sunt într-un loc matur față de viața mea, atunci schimbarea devine autentică. 

Lucrezi cu sentimentul de insuficiență, cu golul, cu frica de pierdere, nu ca să salvezi relația, ci ca să te maturizezi tu.

Partenerii sunt, uneori, cei mai buni coachi ai noștri. Îți arată exact unde ești dependent, unde te simți mic, unde te pierzi pe tine. 

Poți alege să le mulțumești pentru oglindă și să lucrezi cu asta pentru tine.

Altfel, vei ajunge în același loc: „am făcut tot ce mi-a cerut și tot nu e bine”. Exact ca în copilărie.

Cum descrii bărbatul matur din prezent?

‍Dacian: Bărbatul matur este cel care poate sta, în același timp, cu copilul și cu adolescentul din el. 

Cu copilul din el înseamnă să poată fi prezent cu insuficiențele, rușinile, dependențele și fricile lui. 

Nu se confundă cu ele, nu se definește prin ele și nu le respinge. Le poate conține.

Cu adolescentul din el înseamnă să poată sta cu rebeliunile, luptele, demonstrațiile de forță și ego. Când le vede, nu se sperie și nu le disprețuiește. 

Mai degrabă spune: „ok, ăsta e cocoșul”, și poate chiar să râdă de el, cu înțelegere, nu cu ironie.

Exact asta funcționează și cu adolescenții din exterior: când te vezi una cu ei, tensiunea se dezamorsează.

Dacă un bărbat reușește să facă asta cu sine, tot restul devine mai simplu. Va putea sta cu copilul și adolescentul din parteneră, cu propriii copii, cu colegii de muncă, cu părinții lui. 

Totul pornește dintr-o stare de echilibru (autoconținere): nu mai așteaptă ca lumea să-l țină emoțional, cum face copilul, dar nici nu refuză complet sprijinul, ca adolescentul.

Adultul emoțional poate trăi intimitatea reală: pune totul pe masă, fără să-și golească vasul interior. 

Nu se sacrifică, nu se „parentifică”, nu spune „cine mă mai ține pe mine?”. 

Înțelege că poate trece prin singurătate fără să se prăbușească și că, din acea singurătate, se naște solitudinea.

‍Asta este maturitatea emoțională: capacitatea de a fi propriul tău spațiu de siguranță.

Nu faci banii doriți și te simți respins și singur. Ce poți face?

‍

Mădălina: Te aude bărbatul care, în greul pe care îl trăiește azi, are impresia că este complet singur. 

Nu e singurătatea din care simți că te vei reconstrui, ci singurătatea care doare. 

Singurătatea în care te simți respins, insuficient, în care crezi că n-ai fost destul de bun, că nu ai mașina potrivită, că nu faci banii „care trebuie”, că vei rămâne singur toată viața, că nu ești suficient de atrăgător, suficient de ales, suficient de ceva.

Ce îl sfătuiești?

Dacian: Orice ți-ar spune altcineva, nimeni nu poate cântări sau înțelege cu adevărat ce trăiești tu, pentru că nimeni n-a umblat în papucii tăi. 

Și totuși, în singurătatea asta, te invit să nu te mai însingurezi și mai tare. 

Uită-te mai atent: există oameni reali care ar fi dispuși să te audă. Bărbați care, dincolo de măștile lor, trăiesc ceva foarte asemănător cu tine, chiar dacă, din afară, par că au exact ce tu îți dorești.

Începe de acolo. Începe cu onestitatea. Cu vulnerabilitatea, nu ca slăbiciune, ci ca adevăr spus pe nume. 

Pentru că onestitatea față de lume spune ceva profund despre onestitatea față de tine.

Poate că tot ce ai construit până acum s-a dărâmat. Dar asta nu înseamnă că tu ești dărâmat. Înseamnă că ai ajuns într-un punct zero. 

Un loc din care poți reconstrui, cărămidă cu cărămidă, o viață și o imagine care să semene mai mult cu tine și mai puțin cu ce au fost mama, tata, familia, societatea sau relațiile tale de până acum.

Poate că asta e șansa ta să redefinești ce înseamnă bărbăția. 

Iar vulnerabilitatea nu te va duce să repeți vechile tipare, ci să construiești ceva nou, cu adevărat al tău.

Mădălina: Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc. 

Subiectul acesta nu e ușor de dus și nici de citit pe fugă. Despre bărbați, relații, insuficiență și presiune nu prea avem conversații așezate deoarece de multe ori le evităm sau le simplificăm prea tare.

Conversația cu Dacian Pășcuță deschide un spațiu rar: unul în care masculinitatea nu e nici judecată, nici idealizată, ci privită cu luciditate și empatie. 

Fără rețete rapide și fără poziții de forță, doar cu dorința de a înțelege ce se întâmplă, de fapt, sub suprafață.

Dacă simți că subiectele atinse aici te-au pus pe gânduri sau ți-au atins un loc sensibil, poți continua explorarea și dincolo de acest articol. 

Îl găsești pe Dacian și în spațiul online, pe canalele lui de social media, sau la el pe website, unde vorbește deschis despre relații, maturitate emoțională și procesele reale prin care trec bărbații și cuplurile.

Iar dacă textul acesta ți-a clarificat ceva, despre tine, despre partener, despre dinamica dintre voi, poate merită să-l trimiți mai departe. 

Conversațiile astea contează. Și încep, de cele mai multe ori, exact așa: citind, ascultând și alegând să nu întoarcem privirea.

Acest articol este inspirat din episodul 159 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.