ADHD la femei: când performanța ascunde epuizarea 

‍

Sunt femei care reușesc să ducă multe pe umeri.

Au cariere, familie, liste nesfârșite de lucruri de făcut și, din exterior, par că se descurcă cu toate.

Totuși, dacă le-ai întreba cum se simt cu adevărat, multe ți-ar spune că sunt obosite. 

Că în mintea lor este un haos continuu. 

Că, oricât s-ar strădui, au mereu impresia că ar fi putut face mai mult sau mai bine.

Ani la rând, explicațiile sună cam așa:

Așa sunt eu.

Este doar o perioadă mai aglomerată.

Trebuie doar să mă organizez mai bine.

Dar, în unele cazuri, răspunsul este altul.

Despre aceste cazuri am vorbit cu Dr. Amani Diana Rusu, medic specialist psihiatru, absolventă a Facultății de Medicină din Târgu Mureș și stabilită în Franța, unde și-a continuat pregătirea printr-un master dedicat ADHD-ului, o formare în EMDR și studii în psihoterapia traumei. 

De câțiva ani, o mare parte din activitatea ei este dedicată înțelegerii felului în care ADHD-ul se manifestă la femei și modului în care acesta este confundat, de multe ori, cu anxietatea, burnout-ul sau depresia.

Recunosc ceva.

Mă bucur că se vorbește mai mult despre ADHD decât acum câțiva ani. Era nevoie de conversația asta.

Dar parcă, odată cu interesul tot mai mare, au apărut și concluziile trase prea repede. 

Câteva videoclipuri, câteva liste de simptome și, uneori, impresia că diagnosticul poate fi pus foarte ușor.

Tocmai de aceea mi s-a părut importantă discuția cu Amani.

În rândurile care urmează vei găsi explicații despre lucruri care, la prima vedere, nici nu par să aibă legătură cu ADHD-ul. 

• De ce atât de multe femei ajung să fie diagnosticate abia la maturitate. 
• De ce performanța poate merge mână în mână cu epuizarea.
• Cum se face, de fapt, o evaluare completă
• Ce tratamente există 
• Și de ce trauma, perfecționismul, sau people pleasing-ul ajung atât de des în aceeași conversație.

Mai este un lucru care mi-a rămas în minte după discuția cu Amani

Multe dintre lucrurile despre care vorbește nu seamănă deloc cu imaginea pe care cei mai mulți dintre noi o avem despre ADHD. 

Ne gândim, aproape automat, la hiperactivitate. La copilul care nu stă locului.

Dar, în cazul multor fete, povestea arată cu totul diferit. 

Sunt liniștite, visătoare, au „capul în nori”. Tocmai de aceea, de multe ori, nimeni nu ridică un semn de întrebare.

Iar când începi să citești explicațiile din articol, s-ar putea să privești cu alți ochi comportamente pe care până acum le-ai pus doar pe seama personalității tale, sau a felului de a fi.

ADHD: ce inseamna si cum functioneaza creierul unei persoane cu ADHD 

Când auzi ADHD, probabil îți vine în minte imaginea copilului care nu poate sta locului și întrerupe orele. Dar aceasta este doar una dintre formele în care se poate manifesta.

Ca să înțelegi mai ușor ce inseamna ADHD și ce se întâmplă de fapt cu o persoana, propun o metaforă.

Imaginează-ți că dopamina este benzina de care creierul are nevoie ca să funcționeze. Rezervorul nu este gol. Problema apare pe traseu. 

Conductele prin care ar trebui să ajungă această „benzină” au scurgeri.

Asta înseamnă că, atunci când există un interes, sau o motivație foarte mare, dopamina ajunge din plin și te poți concentra extraordinar de bine. 

Dar când activitatea nu este suficient de stimulatoare, ajung doar câteva picături. Și exact atunci apar dificultățile de concentrare, sau de organizare pe care mulți le asociază cu ADHD.

De fapt, ADHD-ul este o neurodivergență. 

Cu alte cuvinte, creierul este construit și funcționează diferit față de unul neurotipic.

Manifestările pot arăta diferit de la o persoană la alta.

Există:

• forma predominant neatentă, întâlnită frecvent și la femei;
• forma hiperactivă, care la copii se vede prin agitație fizică, iar la adulți se transformă adesea într-o hiperactivitate mentală, acel șir de gânduri care nu se mai oprește și care poate fi confundat cu anxietatea;
• forma combinată, în care apar atât dificultățile de atenție, cât și impulsivitatea sau hiperactivitatea mentală.

De aceea, ADHD-ul la adulți nu trebuit redus doar la faptul că nu te poți concentra.

Pentru fiecare persoană, modul în care se manifestă poate fi diferit, iar tocmai această diversitate face ca diagnosticul să fie uneori mai greu de observat.

Cum se manifesta ADHD la femei si de ce este diagnosticat tarziu 

‍

Una dintre cele mai mari provocări este că ADHD-ul la femei arată, de multe ori, diferit față de imaginea pe care cei mai mulți dintre noi o avem în minte.

Dacă băieții sunt diagnosticați mai des în copilărie, la femei diagnosticul apare frecvent după vârsta de 30 de ani.

Un motiv este felul în care se manifestă simptomele. Multe fetițe nu sunt hiperactive. 

Sunt cele „cu capul în nori”, visătoare, aparent liniștite și ușor de trecut cu vederea.

Al doilea motiv este că, încă din copilărie, multe fete dezvoltă mecanisme de compensare. 

Învață să mascheze dificultățile, să depună un efort uriaș ca să țină pasul și să nu lase să se vadă că le este mai greu.

Ani la rând, aceste strategii funcționează. Până când nu mai funcționează.

De cele mai multe ori, femeile nu ajung la psihiatru spunând: „Cred că am ADHD.”

Ajung pentru că se simt epuizate. Vin cu simptome de:

• anxietate;
• depresie;
• burnout.

Dacă ADHD-ul nu este luat în calcul, este posibil să primească tratament pentru aceste simptome. Uneori apare o ameliorare temporară, dar cauza rămâne aceeași. 

Femeia se întoarce în același ritm de viață, cu același mod în care funcționează creierul ei, iar după o perioadă ajunge din nou în același punct.

Există și situații în care diagnosticul apare după ce devii mamă.

ADHD-ul are o componentă genetică importantă, iar aproximativ jumătate dintre copiii diagnosticați au cel puțin un părinte cu ADHD. 

Astfel, multe femei ajung să își recunoască propriile simptome de ADHD abia în timpul evaluării copilului.

De aceea, pentru unele dintre ele, diagnosticul nu aduce doar un nume pentru ceea ce trăiesc de ani de zile. Vine și cu explicația pe care au căutat-o mult timp.

ADHD simptome la femei: de ce par ca le pot duce pe toate pana la epuizare

Poate ai întâlnit sau poate chiar ai spus la un moment dat: 

Toată lumea mă vede capabilă, dar în interior simt că este un haos continuu.

Paradoxul acesta apare frecvent în ADHD, mai ales la femei.

Unul dintre motive este ceea ce se numește sensibilitate accentuată la respingere (Rejection Sensitive Dysphoria - RSD). 

Nu este un diagnostic separat, dar este un fenomen despre care se vorbește tot mai mult în literatura dedicată ADHD-ului.

Imaginează-ți două umbrele. Un creier neurotipic are o umbrelă care filtrează criticile. Le analizează și decide dacă sunt sau nu relevante.

În ADHD, este ca și cum umbrela ar avea găuri. Criticile trec direct și sunt interiorizate. 

În timp, asta poate duce la convingerea că trebuie să faci totul perfect pentru a nu fi judecată.

De aici, după cum spuneam și mai înainte, apar multe mecanisme de compensare:

• people pleasing;
• perfecționism excesiv;
• hiperresponsabilitate;
• tendința de a prelua tot mai multe responsabilități;
• evitarea situațiilor în care ai putea fi criticată.

Din exterior, toate acestea pot arăta ca performanță. În interior, însă, consumul de energie este uriaș.

Hiper-responsabilitatea înseamnă și o stare aproape permanentă de hipervigilență. 

Organismul produce cantități mari de cortizol, hormonul stresului. La început pare că ai energie pentru orice. După o perioadă, însă, corpul începe să încetinească pentru a se proteja.

Apare epuizarea. 

Uneori apare chiar anhedonia, adică starea în care continui să faci tot ce ai de făcut, dar nu mai simți bucurie sau satisfacție. 

Funcționezi aproape pe pilot automat.

Un alt lucru important este că multe persoane cu ADHD au nevoie de noutate și provocări pentru a-și menține motivația. 

Dacă faci același lucru zi de zi, fără variație, creierul nu mai primește stimularea de care are nevoie și apare senzația că energia dispare, chiar dacă îți dorești să mergi mai departe.

De aceea, înainte să judeci o femeie care schimbă proiecte, caută provocări noi sau își reorganizează frecvent modul de lucru, merită să te întrebi dacă nu cumva încearcă, de fapt, să găsească un ritm în care creierul ei poate funcționa mai bine.

Cum deosebești ADHD de depresie și alte tulburări 

Mădălina: Există situații în care ADHD-ul este confundat cu tulburările de personalitate. Din rolul tău de psihiatru, la ce te uiți ca să nu faci această confuzie?

Amani: Da, se întâmplă. Cel mai des, ADHD-ul poate fi confundat cu tulburarea de personalitate borderline, pentru că există simptome care se suprapun, cum sunt impulsivitatea sau sensibilitatea foarte mare la respingere.

Totuși, faptul că cineva are borderline nu exclude existența ADHD-ului. Cele două pot coexista.

De aceea, o evaluare serioasă nu înseamnă doar completarea unor teste. 

Diagnosticul este unul clinic și presupune mai multe sesiuni, discuții detaliate și, uneori, informații oferite de cineva care te-a cunoscut în copilărie. 

Contează foarte mult ce se află în spatele simptomelor. 

De exemplu, în tulburarea borderline, impulsivitatea apare frecvent din frica de abandon, în timp ce în ADHD mecanismele sunt diferite.

ADHD-ul mai poate fi confundat și cu tulburarea bipolară de tip II. 

Diferența este că schimbările de energie și motivație din ADHD pot apărea chiar în aceeași zi, în timp ce într-o tulburare bipolară episoadele durează mult mai mult.

O altă confuzie frecventă apare între ADHD și ceea ce mulți numesc depresie înalt-funcțională.

Legătura există. O persoană cu ADHD poate ajunge, după ani întregi de perfecționism, hiper-responsabilitate și mecanisme de compensare, la burnout și apoi la o depresie care îi permite încă să funcționeze, dar cu un consum enorm de resurse.

De aceea, în evaluare nu mă uit doar la cum te simți astăzi. 

Mă întorc în copilărie, înainte de vârsta de 12 ani. Dacă simptomele existau și atunci, vorbim despre un traseu diferit decât în cazul unei depresii apărute după un burnout.

Mai există un indiciu important. 

La copiii cu ADHD apar frecvent și dificultăți precum dislexia, disgrafia sau discalculia. 

Dacă observi astfel de semne, merită făcută o evaluare completă. Uneori, răspunsurile pe care le cauți astăzi încep cu o poveste care a început cu mulți ani în urmă.

Cum se pune diagnosticul ADHD și cum arată o evaluare completă

Dacă bănuiești că ai ADHD, primul pas nu este să cauți confirmarea pe internet, ci să ajungi la un specialist care face o evaluare completă.

Un diagnostic de ADHD nu se pune după o conversație de 20 de minute și nici doar pe baza simptomelor pe care le ai astăzi.

O evaluare riguroasă urmărește mai multe etape:

• simptomele din prezent și din ultimele șase luni;
• impactul lor asupra vieții de familie, profesionale și sociale;
• istoricul din copilărie, înainte de vârsta de 12 ani;
• informații suplimentare din partea unei persoane apropiate sau chiar caiete, carnete și alte documente care pot completa imaginea.

Abia după această etapă se poate discuta despre diagnostic, tratament și soluții, fie medicamentoase, fie non-medicamentoase.

Trebuie să avem în vedere că în burnout există o diferență între burnout și ceea ce este numit frecvent depresie înalt-funcțională.

În burnout încă reușești să mergi înainte.

Îți faci treaba, deși simți că ești tot mai obosit. Spre seară apare senzația că nu mai ai nicio resursă, iar dimineața îți este din ce în ce mai greu să te ridici din pat.

În depresia înalt-funcțională apare un pas în plus. 

Începi să te deconectezi de propriile emoții și chiar de semnalele pe care corpul încearcă să ți le transmită. 

Continui să funcționezi, dar aproape fără să mai simți. Amani descrie această stare ca pe un fel de îngheț interior. Vestea bună este că se poate ieși din ea, chiar dacă în acel moment pare imposibil.

Totuși, este important să nu încerci să îți pui singur un diagnostic doar pentru că te regăsești în câteva simptome. 

Este firesc să bănuiești că ceva nu este în regulă, însă diagnosticul diferențial îl poate face doar un specialist. 

Dacă te regăsești în ceea ce ai citit până acum, cel mai sănătos pas este să programezi o evaluare la un medic psihiatru, sau la un psiholog familiarizat cu ADHD-ul, care te poate ghida mai departe.

ADHD si traumele din copilarie: de ce nu este suficient tratamentul simptomelor 

Mădălina: Vorbim tot mai mult despre traume. Cum facem să le luăm în calcul într-un proces de diagnostic, fără să transformăm orice experiență dificilă într-o etichetă?

Amani: Înainte de toate, merită făcută o clarificare importantă. 

Medicația poate ajuta foarte mult în ADHD, dar nu rezolvă tot.

ADHD-ul nu înseamnă lipsa atenției, ci o dificultate în reglarea atenției. 

Când există motivație, o persoană cu ADHD poate rămâne concentrată ore întregi. 

Tratamentul medicamentos ajută la reglarea dopaminei și face ca acel „jet de benzină” despre care am vorbit mai devreme să devină mai constant.

Există însă o parte asupra căreia medicația nu poate interveni.

Un copil cu ADHD primește, în medie, mult mai multe critici decât un copil neurotipic. 

În timp, aceste experiențe repetate îi modelează imaginea despre sine. 

Nu vorbim neapărat despre traume majore, ci despre acele „traume cu t mic”: momente repetate în care copilul se simte criticat, invalidat sau insuficient de bun.

Aici apare diferența importantă.

Trauma nu este definită doar de ceea ce se întâmplă în exterior, ci și de felul în care copilul trăiește experiența respectivă în interior.

Imaginează-ți doi copii care cad de pe bicicletă. 

Unul este liniștit, încurajat și ajutat să se ridice. Celălalt aude: „Nu ești bun de nimic.” Evenimentul este același, însă mesajul pe care îl internalizează este complet diferit.

Repetate în timp, astfel de experiențe pot duce la convingeri precum:

• „Nu sunt suficient de bun.”
• „Trebuie să fiu perfect ca să fiu acceptat.”
• „Nu am voie să greșesc.”

Din aceste convingeri se nasc strategiile de supraviețuire: perfecționismul, people pleasing-ul, hiper-responsabilitatea sau nevoia permanentă de a demonstra că meriți.

De aceea, dacă tratezi doar burnout-ul sau simptomele ADHD, dar lași aceste convingeri neschimbate, este ca și cum ai trata doar vârful aisbergului. 

Recuperarea înseamnă și să înțelegi ce ai învățat despre tine în copilărie, ce strategii ai construit ca să supraviețuiești și dacă ele îți mai sunt de folos astăzi.

ADHD: ce tratamente exista pentru dincolo de medicatie

‍

Prima recomandare pentru a trata ADHD este EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing), o formă de terapie folosită în lucrul cu trauma. 

Scopul nu este să schimbe faptul că ai ADHD, ci să lucreze cu toate convingerile pe care le-ai construit despre tine de-a lungul anilor: „Nu sunt suficient de bună”, „Trebuie să fiu perfectă ca să fiu acceptată”, „Dacă spun nu, voi fi respinsă.”

În același timp, spune că și terapia cognitiv-comportamentală (CBT) sau terapia dialectic-comportamentală (DBT) pot fi de mare ajutor. 

Aceste abordări te ajută să construiești strategii noi pentru provocările de zi cu zi: gestionarea timpului, organizarea, reglarea emoțiilor, sentimentul de vinovăție sau autocritica.

Un exemplu pe care îl văd frecvent în cabinet: mame cu ADHD care se simt vinovate pentru că nu reușesc să se joace cu copiii lor așa cum și-ar dori. 

Ani la rând au crezut că este ceva în neregulă cu ele, fără să știe că acest lucru poate avea legătură cu felul în care funcționează creierul lor.

Poate cel mai important mesaj este acesta: nu trebuie schimbat cine ești, ci felul în care ai învățat să supraviețuiești. 

Iar odată ce înțelegi aceste mecanisme și lucrezi cu ele, poți construi strategii care să te ajute să trăiești cu mai puțină vinovăție și cu mai multă blândețe față de tine.

Mădălina: Poate că, după ce ai citit articolul acesta, vei privi altfel femeia care pare că le poate duce pe toate.

Sau poate te vei privi altfel chiar pe tine.

Dacă ți-a plăcut perspectiva Dr. Amani Diana Rusu și vrei să aprofundezi subiecte legate de ADHD, traumă și sănătate mintală, o poți urmări pe LinkedIn și Instagram, unde vorbește constant despre ele și face educație într-un mod echilibrat și bine documentat.

Iar înainte să închizi pagina aceasta, mi-ar plăcea să rămâi cu un singur gând.

Nu tot ceea ce pare lipsă de organizare, perfecționism, oboseală sau epuizare este „felul tău de a fi”. Uneori merită să ai curajul să te întrebi dacă nu există o explicație pe care încă nu ai descoperit-o.

Și, poate, cea mai importantă recomandare din tot articolul vine chiar de la Amani:

Dacă bănuiești că ai ADHD, nu încerca să îți pui singură un diagnostic. Fă o evaluare completă, realizată de un specialist. 

Doar așa poți înțelege cu adevărat ce se întâmplă și, împreună cu medicul, să alegi cea mai potrivită cale pentru tine.

‍

Acest articol este inspirat din episodul 170 din podcastul Thinking Made Visible, pe care-l poți asculta în Youtube, Spotify sau Apple Podcasts.

‍